Să simţi că eşti în flow, cum s-ar spune. Că te afli în armonie cu cerul şi pământul şi toate câte sunt în ele. Că primeşti sprijin şi că lucrurile bune se întâmplă uşor şi fără efort. Că inspiri viaţă prin toţi porii şi că te bucuri de simplul fapt de a fi, într-o lume ce-ţi este un acasă perpetuu, oriunde te-ai afla. Pentru că ai integrat-o în forul tău interior şi nimic din ce dezvăluie nu-ţi mai este străin.
Atunci eşti un norocos şi ştii despre ce vorbesc. Căci avem o nevoie ancestrală de a crea legături şi de a ne pune în comuniune cu lumea exterioară, pe care părem a fi pierdut-o cu graţie, în mod paradoxal, în ciuda înmulţirii dispozitivelor care să ne înlesnească, chipuirile, conectivitatea. A te conecta aduce mai mult a Facebook, Twitter, Facetime sau cine ştie ce alt paliativ al nevoii de a fi în legătură, de a face schimb de idei şi de vibe-uri. Şi uite-aşa ajunge lumea să ne pară străină. Trăim în separare, fragmentare, ca entităţi pierdute prin viaţă, şi deraiem. Alunecăm în apatie, sau dimpotrivă, în stări permanentizate de agitaţie fără ca măcar să le/ ne mai ştim rostul.
Şi de ce am face asta când lucrurile simple ne stau exact sub nas? Evident, pentru că nu vedem sub nas atunci când privim drept înainte (sau drept înapoi), aşa cum ne-am obişnuit, strategic şi preocupat, la viitorul proiectat (respectiv la trecutul secat şi disecat) în fel şi chip. Şi iată ce pierdem:
Natura şi Pământul
Adesea ne gândim la natură ca la o forţă ostilă separată de noi şi trăim înspăimântaţi în mod iraţional de puterea-i creativ-distructivă. Şi nu că i-ar păsa ei foarte mult de percepţia noastră, însă tot pe noi ne sabotăm, deconectându-ne de una dintre cele mai puternice surse de hrană spirituală disponibilă la liber, oriunde am întoarce capul. Expediţii în ţinuturi exotico-sălbatice sau plimbări scurte în parcuri urbano-domestice, pauze de masă grăbite sau ceaiuri văratice prelungite pe terase, un colţ de natură tot ne iese-n cale pentru a-i respira resursele până-n măduva oaselor. Grădinărit, plante de ghiveci sau orice entităţi purtătoare de clorofilă – ne îmbogăţesc cotidianul, ne aduc comfort şi bucurie, reamintindu-ne că oricum ne-am raporta la noi înşine, suntem o parte a lumii naturale.
Animalele
Studiile arată că oamenii care cresc animale de casă au mai puţine boli decât cei care nu cresc animale. De asemenea, proprietarii de animale se recuperează mai repede după afecţiuni serioase. Foştii deţinuţi care creează legături cu animale au o rată de recidivism mai scăzută decât cei care nu o fac. Iar animalele, pe lângă bucuria care sunt pentru stăpânii lor, induc o responsabilitate majoră prin grija şi atenţia de care au nevoie ca să se dezvolte frumos. Au o abilitatea incredibilă de a fi prezenţi în prezent şi de a simţi emoţiile din mediul în care trăiesc. Dacă ai şti că animăluţul îţi simte furia, n-ai încerca să faci ceva să scapi de ea mai repede? A şti că un suflet depinde de tine este o lecţie bună. Iar satisfacţia este dincolo de orice unitate de măsură.
Familia
Se pare că am fost în mod genetic construiţi pentru a trăi în relaţii. Încă din grădina paradisiacă, omul a simţit nevoia unei jumătăţi. În era luptei pentru supravieţuire, dominată de instinctul de luptă-fugă, ne-am unit în grupuri şi triburi. Am simţit nevoia unui sprijin din partea celorlalţi. Avem nevoie şi dorinţă de apartenenţa la o familie. În societatea modernă, însă, familia nucleică tinde să se contracte. Focus pe obiective şi propria-ţi viaţă. Carieră. Părinţii şi copiii tind să-şi fie mai mult decât suficienţi, şi adesea, deja prea mult unii pentru alţii. Cu toate acestea însă, o varietate de culturi incă mai pun familia extinsă pe un piedestal valoric, păstrând de grijă tuturor generaţiilor ce convieţuiesc într-un fragment de timp. Şi acesta a fost standardul pentru sute de ani. Oare noima acestei stări de fapt chiar nu mai este valabilă în traiul nostru de acum? Ce facem pentru nevoia de apartenenţă? Networking din plin. Cât de bine ne cunoaştem rădăcinile, bunicii, străbunicii? Mătuşile, verii mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi? Cât de des îi vedem? Şi cu ce compensăm aceste lipsuri?
Comunităţile
De la Maslow citire, odată ce nevoia de siguranţă ne-a fost bifată, trebuie să aparţinem. Unei societăţi, unei comunităţi şi mai ales unui scop comun. Înglobează în ele un sentiment de putere, încredere şi confort derivat din principiul că întregul este mai cuprinzător decâ suma părţilor. Şi se pare că societatea actuală eşuează din ce în ce mai mult în a întâmpina această nevoie în mod autentic. Artificialitatea este la ea acasă. Crearea comunităţilor într-un mod sănătos a ajuns să implice mult efort şi acţiuni de voinţă, însă are marea abilitate de-a ne face viaţa un loc mai bun. Grupul de colegi de la birou, clubul sportiv, social sau de acţiuni caritabile, poate grupul de foşti colegi din facultate pe care abia reuşim, în cazurile fericite, să-i vedem la un loc de două ori pe an. Sau poate oamenii cu care împărţim vreo pasiune comună, plimbat câinele sau bicicleta prin parc, grădinărit, citit, călătorit, zdrăngănit vreun instrument sau crescut adrenalina cu cine ştie ce preocupări extreme, toate contribuie la sentimentul de sens al propriei existenţie prin aportul şi semnificaţia pe care le-o dăm în planul ei mai înalt. Genul de conectivitate care ne poate face viaţa să vibreze la o frecvenţă mai înaltă.
A-i ajuta pe ceilalţi
Să dai şi să oferi ajutor fără niciun gând legat de ceea ce ai putea primi înapoi. Multe tradiţii religioase glorifică idealul serviciului dezinteresat ca una din marile substanţe care dizolvă maştile ego-ului şi restructurează personalitatea. E drept că altruismul poate împacheta bine merci, sub o formă nobilă şi foarte bine şlefuită, aceleaşi intenţii hrănitoare ale propriei importanţe, însă renunţarea în mod onest la aşteptări parcă pune totul sub cerul senin si plin de stele al vieţii cu gust şi un strop de magie. Lucrurile încep să se pună în mişcare, se se întâmple aşa cum şi când te aştepţi mai puţin, absorbindu-te într-un flux al firescului vieţii care-ţi pune pe tavă exact ce-ţi trebuie, atunci când îţi trebuie. A-ţi oferi timpul, energia, atenţia şi resursele, de orice fel ar fi, celorlalţi, pentru a le aduce un strop de bine în plus este, mai mult decât vreo bilă albă spirituală sau vreo jumătate de milimetru de uşă deschisă către rai, o expresie a faptului că toţi suntem unul şi fericirea fiecăruia contribuie la fericirea tuturor. Pretty much like hippie, am spune, experienţa interconectivităţii cu ceilalţi ne face, emoţional şi fizic, mai sănătoşi.
Iubirea
Este emoţia cu cea mai înaltă frecvenţă de vibraţie. Are capacitatea de a ne influenţa până la nivel subatomic. Expresia conexiunii în cea mai înaltă şi pură formă. Am ajuns să o distorsionăm în fel şi chip, căzând în plasa auto-izolării şi separării. Ne creăm aşteptări din filme, muzică, produse artistice mai comerciale sau mai nişate ce livrează din plin reprezentări ale înălţărilor şi căderilor iubirii romantice. Ale îndrăgostirii. Iubirii ca pasiune despre care ştim mai nou că durează 3 ani. Ne-o confirmăm prin experienţe şi rămânem profund dezamagiţi atunci când se duce. Pentru că în majoritatea cazurilor nu cunoaştem un alt fel de iubire, iar asta ne îmbolnăveşte. Ne înstrăinează de un izvor esenţial de energie şi viaţă. A realiza că suntem conectaţi la o sursă nelimitată de iubire de care se poate bucura oricine şi orice ne creează cele mai de preţ conexiuni ale vieţii.
Atingerea
Un munte de studii pe oameni şi animale arată că cei privaţi de contact fizic se simt nesiguri, neadaptaţi şi mult mai predispuşi la îmbolnăviri. Cercetările interculturale arată că societăţile reprimate sexual şi private de atingere fizică sunt mult mai expuse violenţei. Şi, din păcate, facem parte din această categorie. Ne înconjurăm de bariere multistratificate, ne este din ce în ce mai greu să avem încredere şi să ne expunem, îndepărtându-ne de ceva ce ne stă în esenţă.
Forţele mai înalte
Statistic, rata sincuciderilor este mult mai ridicată în societăţile cu religii liberale şi tolerante decât în cele conservatoare şi riguroase. Just, având în vedere că religia a oferit dintotdeauna un tablou al vieţii şi o viziune despre sensul existenţei în interiorul său. Multe forme de tratament şi terapie 
holistică funcţionează pentru că încurajează conectarea la o sursă de putere mai înaltă decât sinele. Şi nu contează atât de mult concepţia asupra acestei forţe mai înalte, ci senzaţia conexiunii cu ea. Poate fi Dumnezeu-Tatăl din Vechiul Testament, Iisus Hristos, Marele Spirit, Divinitatea, conştiinţa nediferenţiată, Universul sau pur şi simplu, Misterul. Trăim într-o lume în care a-ţi construi propria religie şi a-ţi alege forţa divină în care să crezi a devenit o religie în sine. Şi e ok, atâta timp cât ne oferă o idee asupra lumii şi a locului nostru în interiorul ei. A rolului nostru aici, mai mult decât orice altceva, a sensului. Oamenii care se simt parte a ceva mai presus de ei şi cred în sprijinul unei forţe exterioare integratoare sunt mai puţin temători şi mai sănătoşi decât cei care văd lumea de după gratiile unei cuşti a ego-ului, ostilă şi separată de ei. Este, ca orice altceva, o chestiune de experienţă şi alegere personală.
Şi da, am norocul să ştiu cum este să te simţi conectat. Un ansamblu al tuturor celor de mai sus, poate cu ceva mai mult sau mai puţin de atât. O stare de a fi. Deschis, echilibrat şi integrat în mediu.
Cum ar fi o lume în care să trăim ideea că provenim din aceeaşi sursă şi suntem plămădiţi din acelaşi material cu tot ce ne înconjoară?
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
