Mă uitam la ea cum stă cu ochii pierduţi, lipiţi de tavan, cu mâinile împreunate strâns, una în alta, mâini fine.
– Mamaie, mă cunoşti? Cine sunt eu???
Şi-a îndreptat ochii pierduţi înspre mine, a ţuguiat buzele de parcă ar fi vrut să spună ceva… apoi şi-a ridicat iar privirea spre tavan şi a rămas aşa, în tăcere.
Era îmbrăcată într-un sarafan colorat, tunsă, îngrijită, zăcea în patul din clădirea care îi devenise cămin de ceva timp. Îi strigă din când în când pe ai ei, ăia trecuţi în nefiinţă, agitată şi speriată, după care se calmează și se cufundă într-un somn adânc.
– Mamaie, ştii cine sunt? i-am strigat mai tare, privind-o fix în ochi.
Şi-a mutat privirea din tavan în ochii mei, părea supărată că o deranjez.
– Cum să nu ştiu? Eşti Zoica.
– Nu sunt, bre, Mioara. Sunt Andreea. Zoica este fata ta, e mama mea. Eu sunt Andreea, nepoata ta. Mai ţii minte că veneam cu Mihai în fiecare vacanţă de vară la matale, la ţară?
Mihai era vărul meu şi nepotul ei cel mai mic, pe care-l crescuse şi pe care l-a iubit cel mai mult.
– Ştii cine e Mihai?
A dat din cap în semn că nu ştie.
– Mamaie, pe Mihai l-ai crescut de mic. Mai ţii minte că ne-ai povestit ce tare te-ai speriat odată când ai intrat în casă şi ai găsit flaconul cu pastilele tale de inima gol? Erau nişte pastile roz. Iar Mihai era tot roz pe la gură. Că ţi-a stat inima când l-ai văzut. Apoi ai găsit pastilele la el în pătuţ… doar că erau albe, dar erau toate. Le linsese stratul roz că era dulce, dar nu înghiţise niciuna.
Am văzut că i se crispase faţa şi o cuprinse neliniştea, m-a întrebat speriată, aproape răstindu-se:
– A înghițit pastilele Mihai??
A spus-o cu aşa foc, de parcă retrăia frânturi din amintirea aceea.
Am liniştit-o, spunându-i că au trecut 30 de ani de atunci, a fost o întâmplare, Mihai e bine.
– Deci ştii cine e Mihai?
Se uita la mine fix şi nu schiţa niciun gest.
Am început să-i povestesc de vacanţele noastre la ea, la ţară, de prostiile pe care le făceam în parteneriat cu vărul Mihai, de cum ne întreba dimineaţa la prima oră ce vrem să mâncăm şi dădea fuga să taie o pasăre, să ia din grădina de devale roşii şi ceapă pentru salată şi leuştean …ce ciorbe ne făcea, cele mai bune!, ce clătite, groase cât degetul, pentru că ea nu le făcea ca la oraş, să te uiţi prin ele şi să le învârți prin aer ca să le întorci în tigaie. Ne scotea carne de la cazan, avea în beci zeci de borcane cu amestecături de legume, suc de roşii, murături, compot, dulceţuri…
I-am povestit de peripeţiile noastre, de certurile şi ameninţările că ne trimite acasă, la oraş. Dădea din cap afirmativ …ceva, ceva îşi amintea, dar nu era clar.
– Mamaie, dar pe copiii mei, ăştia mici, strănepoţii matale, îi ştii?
Cu ochii aţintiţi în tavan, a zis, ca şi când ar fi jelit pe cineva:
– Copiii mei!!! Pe toţi vă ştiu şi pe toţi vă iubesc pentru că toţi sunteţi ai mei.
– Mamaie, mi-e poftă de gogoşile pe care ni le făceai matale. Mai ştii să le faci?
– Cum să nu ştiu?! mi-a răspuns răspicat.
– Şi-mi spui şi mie cum să le fac, ce trebuie să pun? făină? şi mai ce?
– Şi taic.
– Şi lapte ?
– Dacă vrei poţi să pui, dacă nu, nu.
– Sare?
– Bineînţeles că pui sare…
Guest post by Ana Emilia Stanciu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Delta Dunării – un loc ce trebuie văzut măcar o dată în viață
Din doi ca tine aş scoate unul bun. Poate ăla stă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
