Și apoi a fost noaptea aia. Mi-ai spus că ai vrea să stăm în pat și să ne ținem în brațe. Eu ți-am zis că vreau să-mi termin paharul cu vin, dar cumva m-ai convins. Probabil băusem amândoi prea mult. Tu ai ghicit ce se petrecea cu mine și mi-ai spus: „Vreau să știu ce-i cu tine.“ Mi-am deschis inima pentru prima oară și ți-am mărturisit că mă pierduseși pe drum printre atâtea drame, abandonări, blocaje, plecări – veniri, râsete – plânsete, un du-te-vino hipnotizant și amețitor. Ți-am mai spus că nu pot face altceva decât să te iubesc și să sper că te vei acomoda cu ideea asta. Și poate, la un moment dat, vei găsi interesant să fii fericit, dar mai ales consecvent, alături de o femeie ca mine, chiar dacă vor exista clipe în care ne vom sătura unul de altul, ne vom plictisi, ne vom arunca vorbe grele, vom face tâmpenii, dar va merita riscul ăsta. Și nu m-am oprit acolo. Ți-am povestit că știu eu un loc, nu prea departe, un loc care seamănă cu Nida lui Mann, unde am putea să umblăm toată ziua în tălpile goale, eu să scriu, iar tu să înoți în mare, noaptea să facem dragoste ascultând valurile din cameră. „Sau am putea să dansăm o noapte-ntreagă, trebuie doar să fim suficient de nebuni să auzim aceeași muzică“, ți-am mai zis. Așteptam ca după mai mult de trei ani să-ți fi deschis și tu inima în sfârșit, și astfel să marcam începutul unei noi vieți împreună. Dar tu ce-ai făcut? Te-ai ridicat și mi-ai spus că te duci să-ți iei un pachet de țigări (jucai atât de bine rolul ăsta de bărbat copleșit de trăiri și emoții, încât am uitat pentru o clipă că nu fumai). Ai închis ușa în urma ta în timp ce eu îmi lăsasem inima deschisă. Cum să te iert pentru asta? Știi bine că nu pot să dorm singură.
În fine, tu mă abandonezi mereu, dar nu-mi redai niciodată libertatea. Mă suni peste trei, patru zile ca să-mi zici că a ieșit soarele, că vrei să mă vezi, iar eu te ascult. Îți spun că între noi nu merge, tu îmi răspunzi că ne înțelegem de minune. Pari sincer. Iar eu uit de ce am zis ultima dată că e gata. Încep să cred că exagerez, că îmi construiesc singură o dramă adolescentină, că în definitiv nu-mi faci chiar mereu zile fripte. Așa că ne dăm întâlnire în față la tine, spunându-mi că de data asta o să te forțez să mă asculți până la capăt, iar abia apoi, liberă, să te părăsesc. Mă trezesc că ajung pe strada ta, copleșită de greutatea cuvintelor încă nerostite. Tu însă ești bine dispus, îmi zâmbești, ești ușor ca un fulg. Când încerc să-ți vorbesc și să-ți mărturisesc că m-ai rănit, mi-o tai scurt: „N-ai văzut ce se întâmplă la greci? Lumea asta se destramă, iar tu vrei să vorbim despre fleacuri sentimentale?“ Așa că ne oprim la colț la o bere roșcată și un tort cu morcovi, sorbindu-ne în tăcere sufletele și gândindu-ne la lumea asta distrusă.
© Paul Schneggenburger
Mi-am dat seama de ceva într-o noapte când ai rămas la mine. În mijlocul nopții, m-am trezit pentru că aveam impresia că dormisem prea mult pe inimă și începuse să mă doară. Însă ce mă durea era gândul că după noaptea aceea urma o zi fără tine, o zi în care ar fi trebuit să mă prefac că lucrez, mănânc, respir, fără să am nevoie de ajutorul tău, că pot trăi o zi fără să fiu legată ombilical de tine. Apoi te-am văzut dormind lângă mine cu expresia aia de serenitate pe chip, chiar de fericire (cine dracu’ este atât de fericit în mod inconștient?) și am înțeles că toate dramele și scenele astea le faci doar pentru mine. Nu e nimic în neregulă cu tine, nu suferi nici de OCD, nici de tulburări bipolare, nici depresii; ești un tip banal de sănătos, dar inventezi tot felul de elucubrații ca să-mi faci mie pe plac. Să fiu eu cea care te salvează, și nu invers. Să fiu eu cea căreia să-i zici într-o zi: „Mă plictisești, te părăsesc.“ Și mai e ceva: ești atât de gol, încât nu ai cu ce altceva să mă intrigi, să mă fascinezi, să mă ții lângă tine. Și cu toții știm cât de interesanți sunt bipolarii, mai ales cei închipuiți, nu-i așa?
Dacă ai fi avut pic de profunzime în ființa ta, ai fi înțeles de ce ți-am propus în dimineața aia să mergi cu mine la o plimbare prin cimitir. Tu m-ai privit mirat și ai refuzat. Voiam să înțelegi că nu vom fi niciodată mai tineri, mai liberi și mai plini de viață decât acum. Că dragostea absolută e singura care nu se degradează, singura care supraviețuiește morții. Aș fi vrut să vezi că prin toată prudența asta a ta în trăiri și emoții, nu faci altceva decât să ajungi în siguranță la același sfârșit catastrofal. Chiar îți dorești asta? Nu fi prost, nu fi slab! Mă mai gândesc că poate eu eram cea lașă și nu doream să înfrunt moartea singură, voiam să fiu cu cineva alături de care nu știu ce este frica. Te alesesem pe tine. Dar tu nu înțelegi nimic.
Da, tu ești la fel de prozaic și gol de sentimente precum gelul meu de duș. Mă rog, nici eu nu sunt vreo Gioconda spirituală, dar măcar pun ceva mai mult suflet. Nu știu ce naiba am văzut la tine de am decis că ești the one. Te străduiești, nimic de spus, ca în seara aia când ne-am întors din Control și am intrat pe ușă la mine legănându-ne, iar în timp ce mă ajutai să-mi desfac sandalele, mi-ai dat citatul ăla din Infernul: „Nu există suferință mai mare decât amintirea fericirii trecute, în timp de nenorocire.“ Nu puteai și tu să-mi citezi măcar din Paradis, să-mi spui ceva drăguț, ca de exemplu: „Iubirea mișcă Soarele și celelalte stele.“ În definitiv, cine îl mai citește pe Dante? Dar eu oare nu puteam să găsesc unul cu o recuzită beletristică mai interesantă? De fapt găsisem, prin martie, chiar îmi plăcea tipul ăla. Și nici nu era atât de elitist ca tine. Un scriitor care cita din Macanache, nu Dante. Dar nu m-ai lăsat nici atunci, și m-am întors la tine până să se termine primăvara.
Gata, m-am săturat de nopțile astea fără zile. Nopțile în care nu se spun cuvinte, în care bem ca să stimulăm conversația și trupurile, în care fumăm iarbă până se amețește și câinele.Vreau o iubire normală, caut pe cineva căruia să am răgaz să-i fac o omletă dimineața (gătesc încet, n-ai de unde să știi), să vorbim banalități despre cum a fost ziua noastră, să mergem duminica la masă în familie, să-l duc în toate locurile alea faine de pe lista mea. Să dormim ca eschimoșii, să mergem la vânătoare de fantome, să urcăm pe Kilimanjaro, să salvăm elefanții în Africa. Să ieșim seara la un vin și o masă ieftină la Cercul Militar, după aceea să mergem la un film alb-negru. Să ne iubim cursiv, fără atâtea drame sentimentale. Caut un nou început, o iubire nedimensională și fără regn, cum spune Gellu. Povestea noastră să fie ca un tablou de Monet pe care îl așezi într-o cameră goală și nezugrăvită. Un răsărit, eventual.
Așa că, ne despărțim astăzi la fel de firesc precum se desparte ziua de noapte. O să aruncăm totul în același morman al uitării în care oamenii își pierd cheile și alte fleacuri. Tu o să-ți mai amintești din când în când de mine ca de o pasiune desuetă, în timp ce eu voi învăța să nu te mai văd în toate celălalte chipuri pe care le întâlnesc. Nimeni, absolut nimeni altcineva, nu-și va aminti de noi doi.
Știi ce, hai, gata! Vreau să văd cum arată o lume fără tine.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Da, dragostea este un accident!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
