O fetiţă avea în mâini două mere. Mama ei s-a apropiat şi a întrebat-o blând, afişând un zâmbet: „Scumpa mea, vrei să-mi dai și mie unul?” Fata a privit-o preţ de câteva secunde; brusc, a luat o muşcătură dintr-un măr şi apoi repede o altă îmbucătură din celălalt. Atât de neaşteptat a fost gestul fetiţei, încât mama a simţit că îi îngheaţă zâmbetul pe faţă. Se străduia din greu să nu îşi dezvăluie dezamăgirea, când fetiţa i-a înmânat unul din merele muşcate, spunându-i: „Mămico, uite! Mărul acesta este mai dulce…”
Una din ocupaţiile noastre de bază, mai mult sau mai puţin conştiente, este să-i judecăm pe cei din jur. Înclinaţie anormală, dacă ar fi să ne reamintim că suntem plămădiţi de Dumnezeu. Plătim însă preţ greu căderii în păcat. În loc să ne iubim, mai mult ne urâm. În loc să răspândim binele, preferăm să facem rău. În loc să apreciem, savurăm flagelarea altora.
De câte ori nu am procedat aşa, substituindu-ne unor judecători care au emis decizii definitive fără să audieze şi părţile implicate? Am făcut-o doar pentru că am fost convinşi de ceea ce am văzut sau am auzit. Mi s-a întâmplat, nu o dată, să etichetez în mod greşit o persoană pe baza unor informaţii trunchiate. Dar am învăţat că, atunci când cineva pe care îl cunosc manifestă un soi de strabism comportamental, care nu cadrează cu ceea ce ştiam eu că ar fi fost firesc să se întâmple, e bine să îi ofer şansa să se justifice. Iar explicaţiile s-au dovedit de câteva ori suficient de pertinente încât să nu-mi schimbe părerea despre persoana respectivă.
Cu toate astea, nu ne putem abţine să nu judecăm. Până la un punct, pare firesc. Suntem o sumă de măreţii şi căderi omeneşti, supuşi greşelilor, dar capabili și de gesturi extraordinare. E normal să analizăm şi să filtrăm informaţiile pe care le primim pentru a ne raporta la cei din jur după felul în care suntem plămădiţi. Să-i preferăm pe cei dragi şi să-i evităm, pe cât posibil, pe cei mai puţin dragi. Să lăudăm sau să înfierăm. Însă de cele mai multe ori judecata noastră se bazează doar pe aprecierea vârfului aisbergului, a unei atitudini ori al produsului final al celui înfierat. Spre exemplu, ştim despre o persoană că are o maşină de lux şi o casă de vis, aşa încât simţim cum ceva ne roade în interior – sunt dinţii tociţi ai invidiei. Dacă însă am cunoaşte nopţile nedormite şi zilele petrecute departe de familie pentru a ajunge la un asemenea nivel de bunăstare, precum şi stresul pe care o afacere de anvergură îl presupune, sunt convins că nu am mai fi tentaţi de o grefă de piele donată de cel invidiat…
Aş vrea să vă propun un exerciţiu: să ne imaginăm că cel pe care tocmai ne pregăteam să-l judecăm ne priveşte în ochi şi ne spune: „Ştii sau crezi că ştii ce-am făcut, dar nu ştii prin ce am trecut…” Şi poate că vom ezita pentru o clipă. Suficient cât să ne amintim că am avut parte de situaţii în care doar noi și Dumnezeu eram conștienți de dimensiunea zbaterilor noastre sufleteşti. Că au fost momente în care am fi avut nevoie, dacă nu de înţelegere, cel puţin de compasiune. Şi poate că atunci se va schimba ceva în noi, măcar în situaţiile care o impun. Spre exemplu, am asistat cu toţii nu o dată la comentarii deplasate, mai mult sau mai puţin răutăcioase, cu referire la cineva care tocmai a decedat. Cred că atunci când cineva pleacă dintre noi pentru totdeauna, glasul schimonosit al blamării ar trebui să amuţească şi să rămână doar gândurile bune îndreptate către cei care au rămas plângând în urma lui… Dincolo de o anumită decenţă, e pur şi simplu omeneşte!
Sursă foto: thechive.com
În urmă cu câteva zile am zărit pe stradă o fetiță de 10-12 ani care vindea ghiocei. În viața mea nu mai văzusem ghiocei atât de frumoși! În mod firesc, m-am îndreptat către ea cu gândul la fetele care mă așteptau acasă. O doamnă tocmai cumpărase un buchețel cu 3 lei și aștepta restul de la bancnota de 10 lei pe care i-o dăduse. Fetița i-a înmânat o hârtie de 5 lei și părea că asta e tot. Replica doamnei nu a întârziat: „Haide, mai dă-mi 2 lei! Fii corectă!” Fetița s-a conformat zâmbind sfios și a scos din buzunar un teanc de bancnote de 1 și 5 lei, din care doamna și-a luat restul. Am urmat eu la rând și am întrebat-o de unde are ghioceii. Mi-a răspuns că i-a cules din pădure împreună cu tatăl ei. I-am cerut 3 buchețele întinzându-i o bancnotă de 10 lei și câteva de un leu. M-a privit zâmbind la fel de sfios și m-a întrebat: „Cât trebuie să vă dau rest?” În momentul acela am realizat că draga de ea nu știa să socotească, iar doamna cu pricina a blamat-o pe nedrept!
În calitate de medic, am avut nenumărate momente în care l-am zărit pe Teddy, elevul strălucit pe care moartea mamei l-a schimbat profund, în ochii unor pacienți asupra cărora timpul și boala și-au pus amprenta involuției. Aduși la spital din câte un azil în care au ajuns pentru că nu avea cine să-i îngrijească (copiii aflați la distanță sau fără urmași), i-am întâlnit pe patul de spital îmbrăcați adesea într-o pijama ponosită, ascunzându-și fața în spatele unei bărbi pe care tremurul mâinilor nu o mai puteau înlătura fără să se taie cu lama de ras, suspendați parcă între două lumi: cea de aici care nu voia încă să-i lase și cea de dincolo care încă nu-i lua. Interacționând cu ei, am constatat de multe ori că în fața mea se afla un om care, de-a lungul vieții, a impus respect prin calitatea educației sale, prin locul pe care și l-a câștigat în ochii comunității locale, prin realizările sale deosebite, a căror strălucire însă a pălit schimonosită sub loviturile bolii. Privind epava umană care se afla în fața mea, n-aș fi zis că, în urmă cu mulți ani, străbătea lumea lui cu semeția Titanicului…
Ruxandra, fetița mea de 9 ani, a scris recent o povestioară foarte frumoasă, ale cărei concluzii sunt evidente:
„A fost odată, în spațiu, o planetă pe nume Pluto. Nimeni nu o băga în seamă, deoarece era cea mai mică planetă din Sistemul Solar.
– Pluto este așa de mică încât, dacă un asteroid o lovește, se rostogolește ca o minge de bowling! râdea Saturn de ea.
Pluto auzi cele spuse și începu să le zică:
– Poate sunt eu mică, dar am un suflet mare! Persoana nu se cunoaște după mărime, ci după inimă! le răspunse ea.
Planetele începură să râdă de ea, iar Pluto plecă rușinată și supărată. Într-o noapte, se auzi un strigăt de ajutor:
– Ajutor, ajutor! era strigătul lui Saturn.
Pluto văzu imediat ce se întâmpla: Saturn era lovit de niște asteroizi micuți. Pluto era prieten cu ei și le zise să îl lase în pace pe Saturn.
– Multumesc, Pluto! De acum încolo nu vom mai râde de tine! Îi mulțumi Saturn.
Chiar așa a și fost! Saturn le-a spus celorlalte planete incidentul, iar Pluto a devenit prieten cu toate planetele, inclusiv cu Soarele. De aceea este bine să fim prietenoși, nu aroganți și să nu râdem de o persoană urâtă, că poate are niște trăsături sufletești imense.”
Prin urmare, să încercăm a ne abține în a judeca oamenii după coperți sau după capitolul în care am intrat în viața lor întrucât cele mai multe din cărțile lor nu le-am citit! Mai mult, o parte din paginile lor încă se mai scriu… În plus, sunt convins că, dacă am ști ce gust au lacrimile celor din jur, ne-ar fi mult mai greu să îi blamăm…
Pe Dan îl găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Înduioșătoarea poveste a lui Diego
De ce ne este atât de greu să ne iubim pe noi înșine?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
