Actul I
(privind la decorul unui studio de televiziune, n-are a face care)
Femeia al cărei chip umple acum ecranul mic al televizorului îşi caută cuvintele. Ghiceşti din mişcarea ochilor că nu e vorba despre o pauză – “nu mai ştiu ce naiba să spun”, ci despre căutarea cuvântului potrivit pentru argumentul pe care tocmai îl desface în felii. În fundal se aude foiala din studio. O secundă, două, un murmur indistinct, apoi un protest sonor (“Haideţi, că pierdem vremea. Oamenii n-au ce mânca, iar noi facem filozofie) şi, gata!, femeia pierde prim-planul.
Imediat, în secunda a patra, vine şi argumentul atent formulat, valid, cărnos, dar n-o mai vezi pe cea care vorbeşte. Operatorul îţi oferă cel mult un cadru larg, în care identifici cu greu chipul resemnat al femeii, spatele lăsat în scaun, corpul învins de zumzetul aproape fizic al şuvoiului de vorbe goale, de tonul plângăcios al celuilalt invitat, care şi-a însuşit temeinic lecţia “vorbiţi, băieţi, numai vorbiţi!”. Crezi că zăreşti, deşi este, cu siguranţă, doar o iluzie, câteva broboane de transpiraţie, stigmatul oamenilor timizi întrerupţi înainte de a-şi termina fraza şi cărora nu le-a mai rămas decât să-şi rumege încruntaţi frustrarea.
Actul II
(televizorul a fost închis; emisiunile sunt transmise în reluare, pentru cei care se culcă mai târziu)
E povestea – veche, dar mereu actuală – a oamenilor trimişi de partide să scoată castanele din foc în vremuri de ceaţă electorală, în momentele în care acestea trebuie să arate că nu-s populate doar de corupţi şi că au personalităţi de valoare, pe care mizează pentru un nou mandat, mai frumos, mai luminos. Multe sunt femei, se-nţelege. Doar ele ştiu cel mai bine cum e să n-ai ce pune pe masă, nu-i aşa? Iar oamenii vin la televizor şi încep să vorbească aşa cum ştiu ei, aşezat, aduc argumente, îşi cântăresc răspunsurile la întrebările-discurs agresive ale moderatorilor.
Totul până când – destul de repede – degetele celorlalţi încep să joace step pe mesele lucioase din studio. E primul semn, îţi trebuie un auz cu adevărat fin ca să-l detectezi. Al doilea îl reprezintă privirile care încep să urmărească nişte muşte imaginare, dar foarte active. Când tonul discuţiei creşte atât de mult, încât simţi nevoia să dai televizorul mai încet, e clar. N-are rost să mai speri că vei prinde rostul gâlcevii. S-a dus şi şansa de a discuta despre lucrurile care contează şi de a auzi formulate şi asumate adevăruri dure, greu de digerat. Bomboana de pe colivă este însă iritarea femeii pe care voiai s-o asculţi de la bun început. Gesturile ei de lehamite, felul în care cade în capcanele întinse de ceilalţi şi nu reuşeşte să facă loc pentru argumente. Gafele despre care ştii că se vor transforma în virale. “Epitetele mai tari”, care-ţi zgârie urechile şi încrederea. Ca un actor care a urcat pe scenă fără să fie dispus să-şi asume rolul până la capăt şi, la un moment dat, spune “Pe mine bucata asta nu mă reprezintă, o joc, dar să ştiţi că n-am fost de acord!”.
Într-adevăr, e greu să lupţi în ringurile televiziunilor cu adversari care îşi încep fiecare frază cu “românii trăiesc prost” şi o sfârşesc cu “aşa nu se mai poate”, doar pentru a o lua de la capăt la primul tău semn de şovăială gânditoare. Sigur că poţi să dai din mână a lehamite şi să spui că aşa nu se poate discuta şi că poporul îşi merită soarta. Dar nu-i cinstit să te plângi că plebea nu te-ascultă, când treaba ta este să te faci auzit şi înţeles de toată lumea. Pentru că nu (mai) poţi fi doar preşedintele pensionarilor sau al bloggerilor cu lecturile la zi (asta, spre necazul lui Crin Antonescu, oricum nu s-a întâmplat niciodată). Nici depresia comunicatoare nu cred că este soluţia. Şi nici ringul rezervat numai pentru tine. Poporul se alătură învingătorilor, iar aceştia se stabilesc în urma unei înfruntări care presupune, prin definiţie, un adversar. Admiraţia vulgului este direct proporţională cu încrâncenarea dezbaterii.
Actul III
(poate ziua de mâine va aduce mai multă înţelepciune)
După două decenii de infotainment, în care privitorul a fost îndopat cu emoţie goală şi privat de informaţii esenţiale pentru a pune singur cap la cap lucrurile şi pentru a-şi forma o opinie, oamenii nu vor înghiţi cu plăcere silogisme şi teorii complicate. Iar pricepuţii, serioşii, avizaţii după care strigăm cu toţii, dar pe care puţini avem răbdarea să-i ascultăm, vor pierde în faţa “guriştilor”, pentru că nu au găsit tonul potrivit, proporţia ideală de argument bolovănos şi metaforă, echilibrul între seriozitate, empatie, agresivitate, şiretenie, ironie acidă şi râs sănătos, în hohote.
Citiţi şi
Hai, mă, nu mai știi de glumă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
