Se crede că fabricarea sticlei de Murano îşi are originile în Roma şi Veneţia secolului al nouălea, pe când pietricelele din sticlă reprezentau o monedă folosită la comerţul cu ţările asiatice şi arabe. Tocmai din acest motiv, popoarele care făcuseră deja o tradiţie din prelucrarea sticlei, precum fenicienii, sirienii sau egiptenii, au influenţat puternic forma şi tehnica în care a fost creată sticla veneţiană şi mai apoi cea de Murano.
Pe la 1083 apar menţiuni despre maeştrii sticlari, precum Pietro sau Giovanni Fiolario şi sticlele („fiole”) la care ei lucrează. În secolul al 13-lea, mai precis la 1291, sticlarii au fost nevoiţi să se mute pe insula Murano, pentru că arta lor (e indiscutabil că o putem numi astfel) se baza în primul rând pe foc, care punea în pericol construcţiile de lemn din Veneţia. Aşa a început locul să se pună pe roate şi locuitorii insulei au căpătat privilegii aproape fără seamăn pentru alte colţuri ale Europei.
În secolul al 14-lea, tinerelor fete din familiile de pe insulă li s-a permis să se căsătorească cu nobili veneţieni. Artizanilor li s-a oferit dreptul să poarte săbii, dar şi imunitate, pentru a fi puşi la adăpost de persecuţii, dar li s-a şi interzis, în acelaşi timp, să părăsească Republica Veneţiană sau să dezvăluie secretele muncii lor. Populaţia a început să crească, pentru că veneţienii îşi construiau acolo case de vacanţă, ca, în secolul al 16-lea, 3000 dintre cei 7000 de locuitori ai insulei să lucreze cu sticlă. Murano a devenit un punct de referinţă al comerţului italian, iar tehnicile folosite şi obiectele rezultate s-au diversificat. La Murano se producea de la sticlă smălţuită (smalto), sticlă cu inserţii de metal (aventurină), multicoloră (millefiori – “mii de flori”, aspectul pe care îl căpăta combinaţia de bucăţi de sticlă de mai multe culori, topite apoi şi transformate într-un model unic), sticlă opacă (lattimo, obţinută prin adăugarea de lămâie sau plumb în compoziţie) până la imitaţii din sticlă ale pietrelor preţioase. Începând cu secolul al 17-lea, la Murano se produc şi oglinzi, care ajung peste tot în lume.
Dar aceeaşi perioadă aduce cu sine un declin dezastruos pentru sticlarii italieni, care pierd în competiţie cu transporturile uriaşe de sticlă din China şi ale părţi ale Asiei. Criza de producţie a durat aproape 200 de ani, timp în care multe dintre informaţii şi tradiţii s-au pierdut, odată cu închiderea micilor făbricuţe. Abia în 1866 este construită o nouă topitorie, Salviati e Co. Murano, de către Antonio Salviati, care aprinde din nou scânteia faimei pierdute. De atunci înainte, obiectele din sticlă de Murano sunt cerute în lumea întreagă şi incluse în colecţii de milioane de dolari. Tehnicile care se folosesc astăzi păstrează vechea tradiţie, aducând-o în acelaşi timp la nivelul secolului XXI. Sticlarii folosesc şi acum ţevi tradiţionale, ca şi înaintaşii lor de acum câteva secole, şi respectă ierarhia meseriei, de la maestrul sticlar, ajutoarele lui („garzoni” sau „garzonetti”) şi discipoli până la tăietorii de sticlă, („forcelanti”).
“Reţeta” sticlei de Murano, este respectată cu sfinţenie. Aceasta presupune un amestec de 70% nisip – 30% alte substanţe, în al căror conţinut intră nitraţi, arsenic, calcar şi siliciu. Temperatura este esenţială în obţinerea unei sticle limpezi, pentru că în lipsa unor valori optime, tot procesul de fabricaţie poate fi compromis. La începuturi, din cauza timpului pe care îl necesita atingerea acestor temperaturi mari şi scăderea lor la valori care să permită modelarea, sticla nu putea fi produsă decât între anumite intervale orare. După-amiaza se încălzea până la 1300 de grade Celsius, ca seara temperatura amestecului să fie mărită cu încă 100 de grade, pentru a evita producerea bulelor şi pentru a o curăţa de depuneri. Abia în miez de noapte, sticlarii coborau temperatura la 1000 de grade, ca în dimineaţa următoare sticla să poată fi modelată şi să poată fi adăugate toate celelalte componente, precum argintul sau aurul sau elementele de decor. Astăzi, nu mai este necesar ca procesul să fie atât de îndelungat, pentru că tot greul este preluat de cuptoare şi răcitoare. Dar compoziţia şi pasiunea celor care o produc au rămas neschimbate, la fel ca valoarea ei, pretutindeni în lume.
P.S. Avem un concurs pe pagina noastră de Facebook, în care premiul este un set de bijuterii din sticlă de Murano. Încercați-vă norocul! 🙂
Citiţi şi
Peggy Guggenheim: “Cumpăr o lucrare de artă pe zi și trăiesc la maximum”
Stelian Tănase – De ce nu mai vor venețienii turiști
Salutări din Lombardia, Veneto și Puglia
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
