Din camera alăturată se aude foşnetul dur al ambalajului cadoului pe care i l-am oferit lui Darius. Era un robot. Cât timp am petrecut cu Darius aveam o teamă justificată. În cele din urmă, contează intenţia, toţi o spun.
Linişte! Aud uşa, cu un scârţâit dur, dar e bine, ştiu că s-a deschis! Paşii lent aşezaţi pe parchetul lucios de fag trădau dezamăgire. Eu mă ascundeam după un ziar mare, din care mă făceam că citesc. Nu citeam. Eram doar un tată mincinos. Sau, poate un tată pierdut. Sunetul paşilor a dispărut, iar eu aşteptam. Am vrut să mă întorc, dar ştiam că este în spatele meu.
Dezamăgirea unui copil în faţa unui cadou nedorit este evidentă, gălăgioasă, exprimată. Darius nu spunea nimic. În sinea mea s-a conturat pentru a nu ştiu câta oară eşecul parental. Nici măcar o jucărie nu ştiam să îi cumpăr copilului. În minte, mă justificam cu serviciul meu. Eram plecat tot timpul în interes de serviciu. Ştiam că Irina mă iubeşte şi mă tolerează.
În spatele meu e încă linişte. Întorc pagina ziarului. Speram să aud o reacţie. De ce a venit Darius şi tace? Nu are nici energia de a-mi spune că am cumpărat un robot din plastic şi cauciuc, în timp ce el îşi dorea altceva?
Îmi amintesc cum îmi petrecusem primul concediu cu Irina. Era în februarie, zăpada îşi făcuse din nou loc în Poiana Braşov. Era proaspătă şi foarte albă. Aşa e zăpada, mi-a spus Irina. Ne-am jucat. Am alergat, am schiat şi, în cele din urmă, ne-am liniştit povestind despre viitor. Eram un cuplu promiţător, Irina era însărcinată în luna a treia. Atunci îi promisesem cât de grijuliu voi fi cu fetiţa noastră. Îmi doream o fetiţă. Insistam să o numim Tesi. S-a născut băiat. Primul an am fost încă acasă. Apoi, am fost promovat. Irina a acceptat cu greu singura condiţie impusă pentru promovare. Detaşarea nedeterminată. Ei o numeau disponibilitate. Am motivat cu nevoia de bani. Irina a acceptat pentru că ştia că nu voi renunţa. Am plecat. Copilul meu creştea, iar eu mă hrăneam cu poze de pe profilul Irinei. Creşteam alături de el şi, totuşi, departe de inima lui.
Acum, Darius avea 8 ani. Cine îi mai cumpără copilului un robot azi? Albastru metalizat cu roşu mat, cu striaţii dure. Darius era încă în spatele meu. Un copil frumos, liniştit, probabil târând după el un robot agăţat de un picior. Liniştea mă făcea să mă simt tot mai rău. Copilului meu nu i-am oferit afecţiunea minim acceptată.
Multe amintiri nu am păstrat despre creşterea copilului. Ştiam multe despre el. Dar, să vorbim, foarte rar şi lipsit de relevanţă. Intim nu era. Dacă era obosit, niciodată nu venea la mine. Parcă îmi venea să îi spun că eu sunt tatăl lui.
Am împachetat ziarul, l-am aşezat pe masă. Mă gândeam că Darius plecase, deja trecuseră mai multe minute. Niciun copil nu rezistă la o asemenea aşteptare. Canapeaua era lată şi joasă. Acoperită într-un fel de piele sintetică neagră. Neagră şi mată.
Pe când mă aşteptam mai puţin, Darius a ţâşnit de după stâlp sărind peste canapea cu robotul strâns la piept. Era fericit. Râdea. Aşteptase să las ziarul ca să nu îl rupă. Ştia că, dacă citesc şi mă deranjează cineva, mă supăr. Și țip. Și nu dorea să țip.
– Tati, ştii cum îl cheamă? Îl cheamă Andrei.
– Ca pe mine? Sigur a spus roboţelul tău că aşa îl cheamă?
– Da, tati. Mi-a spus că eşti tu, când nu poţi veni acasă. Aşa niciodată nu voi fi singur…
Am plâns. În mine, să nu mă vadă bietul copil.
După două săptămâni îmi dădusem demisia. Aşteptam formalităţile. Irina a rămas înmărmurită. O priveam şi am simţit că o cunosc. O cunoşteam. Privirea ei! O văzusem prima dată la rând, la o bancă, plătea ceva. De atunci au trecut 11 ani. Era la fel de frumoasă.
Irina pregătise un prânz festiv. Revenisem acasă. Sufletul îmi era acasă. Trupul la fel.
Darius încă ţinea bucuros la robotul Andrei. Îi prezenta o misiune.
Familia mea era fericită. Am ales să nu distrug viaţa familiei mele sub pretextul că ne e mai bine. Eram capabil să lucrez orice altceva, dar anii copilăriei băiatului meu erau, până la urmă, cel mai important lucru.
Irina m-a sărutat, apoi pe Darius. Ne-a servit. Aburii încă se jucau. Darius a suflat spre mine ondulând aburul.
Robotul şi-a făcut şi el apariţia. Darius a spus: El e tatăl meu. Ţi-am spus despre el… acum e acasă!
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
