Mi-ai zis că, orice s-ar întampla, o să mă bântui mereu, că nu voi găsi doză de adrenalină mai puternică ca a ta. Ai avut dreptate… nu am găsit, pentru că reabilitarea m-a învăţat ce înseamnă ambiţia şi plăcerea pe care ţi-o oferă eliberarea. Mai ţii minte culmile plăcerii şi abisul din faţa lor? Acum le privesc de departe, împăcată cu ceea ce ai lăsat în urmă.
Îţi place să rişti, nu? Hai să facem o partidă de poker. Promit să mizăm all in atunci când se va da strigarea finală. Nimic nou, nu? La noi mereu a fost totul pe o carte, în fiecare noapte, în fiecare dimineaţă când plecai acasă la familie. Te excitau buzele mele doar privindu-le în oglinda retrovizoare? Ştiu, trebuia să stau în spate… am testat gustul ăla. Şi ce gust amar, de fiere… Wanna taste? Nu, iubitule, nu mai împărţim de mult aceeaşi băutură.
„Da!”… ciudat răsună în sala stării civile. E ecoul ei sau ecoul meu? Eşti acolo, undeva în dreapta tatălui meu. Omul lui de încredere, prieteni de când te ştiu. L-am auzit cum te-a întrebat: „Îţi vine să crezi ca s-a căsătorit? Uite cât e de fericită!”. Nu ştie nimic, dragul de el. Nimic din anii care ne-au legat pe noi, pe care i-am împărţit pe o banchetă de piele fină, într-o maşină abandonată într-un lan de maci. Roşul ăla, dacă ştiam cât avea să doară, aș fi ales de mult alt drum. Al meu.
„Îmi permiţi un dans?”… Am acceptat cu ezitarea unui drogat care merge totuşi la reabilitare. „Hai să fie, că ăştia zic că face bine”.
Parfumul. Apoi mâna rece… şocul. Tot. Ea era în sală, ne privea dansând. Ştia de mult de noi, dar nu avea curajul să ne confrunte. Era conştientă că te-ar fi pus în faţa unei decizii. Draga de ea, decizia era luată de mult, bătalia câştigată cu trudă şi mulţi demoni pierduţi de către ea. Aş fi plecat capul în faţa ei, în semn de respect pentru o viaţă de om construită în doi. Dar mi-ar fi fost milă de privirea ei. Ochii ei ar fi spus tot: „Ştii bine că nu am câştigat. Am pierdut mai mult decât crezi tu că vei pierde renunţând la el. Şi nu vom fi singurele care se luptă cu demonii lui. Ţi-am lăsat locul din dreapta liber. Ştii că încă poartă doliu, nu?”.
Guest post by A.S.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Ziua în care am divorțat de mama
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
