Steluţa, întinsă pe canapea, cu capul între pernuţe colorate, se uita lung, dusă pe nişte gânduri confuze, la fotografia uzată, cu colţurile roase şi o dungă albă în mijloc, pe care o ţinea în mână şi pe care o păstra între filele „Nunţii în cer” a lui Eliade. O păstra de ani întregi, ca pe nişte moaşte. Pe poză erau ei patru, echipă completă: Petrişor, cu pantalonaşi scurţi şi cămăşuţă cu floricele, zâmbind fericit cu o îngheţată ce i se topea în mână şi-i lăsa mustăţi la colţurile gurii, cu părul pufos ca de pui gălbejit de găină, ea, pe când era Luluţa pentru Petrişor – care nu putuse să-i zică deodată Steluţa – într-o rochiţă-clopot, roşie cu buline albe şi sandale roşii, cu cureluşe încrucişate, din care două picioruşe subţirele se iţeau făloase de şoseţelele albe cu bordură de dantelă, mamă-sa, când era încă tânăra şi subţire, purtând o rochiţă vişinie, cambrată pe talie, cu un guleraş alb, ca de şcolăriţă, cu părul şaten, încadrându-i faţa ovală, cu linii frumos desenate, şi tată-su, cu un surâs fabricat de Făt-Frumos, purtând pantaloni evazaţi, cu dungi, de stofă bleumarin, şi o cămaşă albă cu mâneci scurte, cu părul ca pana corbului, dat cu briantină peste cap. Zâmbeau toţi nefiresc, de la nunta lui Nelu şi a Tatianei, peste un răstimp de mai bine de un deceniu.
„Oare cum ar fi fost viaţa noastră, daca tăticu’ ar mai fi trăit?” Îşi alungă gândul ca pe o muscă sâcâitoare, ducându-şi cu grabă mâna la ochii împăienjeniţi de nesomn.
„Ştiu, tăticule, te înțeleg. Dar crede-o şi pe mămica că-i e greu să te ştie aşa. Dea Dumnezeu să fim sănătoşi! Poate o să ne fie mai bine!” Tănăra îşi aduse aminte de ultima discuţie pe care o avusese cu tată-său şi simţi cum pacea o învăluie. Îşi simţi sufletul uşor şi se lăsă să alunece mai adânc între perne. Parcă o greutate îi fusese luată cu mâna de pe sufletul ei chinuit. O greutate mai grea decât aceea a sacilor de păpuşoi, pe care îi căra toamna cu mamă-sa din grădină, în coşar. Respiră adânc.
Deodată, simţi cum revolta se insinua în mintea ei, apoi în ea toată, ca un intrus: „Dumnezeule Mare, dacă exişti, de ce ne-ai părăsit nevoilor aşa devreme? De ce noi, Doamne? De ce, Tu care eşti Stăpânul a toate şi care pe toate le ştii şi le ai în paza Ta, ne-ai aruncat ca pe nişte viermi nesocotiţi în viaţa asta şi ne laşi să ne zbatem neputincioşi şi singuri? De ce ni i-ai luat pe cei, care cu vrerea Ta, ne-au zămislit? Ce păcate trebuie să plătim noi? Ce planuri ai cu noi? Unde eşti, Egoistule? Te ascunzi în raiul Tău promis şi greu de atins, îţi pui dopuri în urechi şi ochelari de cal ca să nu auzi şi să nu vezi! Te-mbuibi împreună cu sfinţii şi îngerii Tăi cu bine şi nu te doare sufletul Tău perfect de mămica şi de noi! De ce ni l-ai luat pe păcătosul de tăticu,’ când numele tău e Iertare? Răspunzi odată, Divinule?
Obosită, Steluţă continua să rămână proptită între perne, uitându-se-n gol, aşteptând un răspuns, ce simţea că nu va veni niciodată, de la cel care era mereu absent şi în care ea se obstina să mai creadă. Măcar încă puţin…
A doua zi, Steluţa avea să aibă examen la prevenţie orodentară. Îi era frică, ca de fiecare dată când avea examene. Strangulată de stres, luase o pauză de la învăţat, aruncase cursurile cât colo şi încerca să-şi ostoiască frica, răsfoind cartea în dar primită de la fosta ei profesoară de română din sat, care-i era aşa de dragă. Lectura însă nu o prindea. Răsfoia agitată cartea, fără să pătrundă vreun rând din cele ce citea la nimereală, trecând cu repeziciune de la o pagină la alta. Literele îi păreau nişte gâze negre, abia deosebindu-se unele de altele. Gândurile o străpungeau din ce în ce mai iuţi, vrând parcă să-i iasă din cap. Imagini, fără legătură una cu alta, se fugăreau, se hărţuiau, se îmbrânceau, se înlănţuiau, se-mpreunau, se agăţau, se respingeau, se întrepătrundeau, se-nlăturau şi-o duceau când pe sălile facultăţii de stomatologie, cu amfiteatre mari şi răcoroase, cu holuri largi şi bolte înalte, forfotind de fete frumoase şi elegante şi băieţi chipeşi cu ochelari pe nas, când în satul ei cu mătuşi cu baticuri legate după cap, cu moşnegi cu pălării decolorate, cu boruri roase de timp, cu pantaloni lucind de jeg şi cămaşi unsuroase, sprijiniţi în toiege noduroase, cu oameni nevoiaşi şi băieţasi mozoliţi, cu muci la nas, cu drumul mare pietruit, de pe care colbul se ridica ţâfnos la trecerea fiecărei maşini, cu găini, cu cloşti cu pui cloncănind duios, cu gâşte şi raţe şi câte-un porc priponit de vreun prun cu frunze prăfuite. Îi apărea în minte şi Ştefan, arătos, cu trăsături de intelectual blazat. Şi Petrişor, acum elev de liceu, blond şi încă necopt, şi mamă-sa, o voce blândă, agăţată la capătul firului de telefon, într-o ţară frumoasă, cu soare şi oameni fericiţi, dar neprietenoasă şi străină ei. Toate îi jucau în faţa ochilor, în crâmpeie serbede sau ţipătoare şi „O să iau oare examenul? Iar cere Oprescu plicul cu bani !? Cât o fi costând un opt? Dar un nouă?” şi „Trebuie s-o tai repede după examen. N-am prea făcut bani săptămâna asta cu meditaţiile la engleză; Mircea nu mai are nevoie de meditaţii. N-o să pot merge împreună cu colegii la cafea, după examen. Şi nici chef să-i văd pe Mioara şi pe Traian lăfăindu-se în soare, fără griji, cu zecele în buzunar, după ce mami şi tati le-au aranjat examenele. Pfff … o să mă manânce nelegiuita asta de invidie! Dar cum să nu-mi pese, când eu trudesc pentru un opt cinstit şi ei iau zecele aşa uşor, pe plicuri doldora de bani?… Ahh, acum îmi amintesc: Petrişor are nevoie de bani. Şi mai tre’ să-i plătesc şi fondul clasei până la sfârşitul lunii. O mai fi având mâncare la cămin? Poate trimite mămica vreun pachet la începutul săptămânii viitoare…”
Nici n-o plesneau, nici n-o cutremurau gândurile astea. Era doar o colcăială de griji cotidiene ce se făcea din nou simţită în ziua aceea însorită de iunie, de dinaintea examenului. Iar Luluţa îi urmărea drumul cu o supunere înfundată. Se întreba şi ea ce-o obosea mai tare: învăţătura sau neîncetata grijă de toate?
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
