„On n‘est pas sérieux, quand on a dix–sept ans. / Nu ești prea serios când ai șaptesprezece ani.” – mărturisea (prin versurile sale) Rimbaud. Afirmația rămâne valabilă. Propunerea cineastei Sylvie Verheyde de a urmări pașii unei adolescente din Paris, în pelicula Stella est amoureuse, devine o provocare plină de farmec, mai ales pentru cei care-au trăit din plin anii ’80 din secolul al XX-lea.
În 2008, Sylvie Verheyde a realizat lungmetrajul intitulat Stella, portretul unei preadolescente silitoare, care intra în clasa a șasea la un prestigios colegiu parizian. Paisprezece ani mai târziu, realizatoarea își (re)găsește personajul, acum o tânără cu o înfățișare plăcută, dar încăpățânată, plină de dispoziții capricioase. Cineasta îi urmărește, cu mare inspirație, dorințele ei libere, relațiile complicate, dar complexe, cu părinții și prietenii ei, dar și capcanele determinismului social care o amenință. Așadar, premisele sunt promițătoare: energie electrizantă, oferită – în mare parte – de coloana sonoră (New Order, Tom Tom Club, LKJ) și fermecătoarele actrițe, inclusiv revelația Flavie Delangle, în rolul principal, această poveste a emancipării adolescenților sună adevărat și emoționant.
Așadar, în recenta peliculă, acțiunea se derulează în septembrie 1985, la Paris. Stella, în vârstă de șaptesprezece ani, intră în ultimul an la liceul parizian, dar își neglijează studiile și pare să nu-i pese că trebuie să susțină bacalaureatul la sfârșitul anului școlar. Fiica unei modeste proprietare de cafenea, își petrece vremea în compania unor prieteni din medii sociale privilegiate, visând cu ochii deschiși. Noaptea, frecventează Les Bains Douches, un club la modă din cartierul Les Halles, unde tineretul se dedică exaltării tuturor simțurilor. În aceste locuri ultra -‘selecte’ în care frumusețea și stilul îi servesc drept «cheie», Stella se îndrăgostește nebunește de un băiat (de culoare) care dansează ca un zeu și care, la anumite ore palide ale nopții, compune și cântă muzică. Deși este anul bacalaureatului pentru Stella, mintea ei este în altă parte. Tatăl ei tocmai a părăsit-o pe mama sa, lucrurile se precepită și la locul de muncă al acesteia de pe urmă, iar Stella găsește cuvenit să evadeze prin acele ieșiri în cluburile de noapte.
La paisprezece ani după Stella, Sylvie Verheyde își recheamă amintirile despre adolescența din anii optzeci pentru a-i oferi o continuare. Ea îmbrățișează opțiunile eroinei sale în timp ce redă, nu fără o oarecare nostalgie, o epocă: coloana sonoră, hainele, nopțile la Les Bains Douches, a căror atmosferă o regăsim prin lungi și frumoase secvențe de dans. Pelicula devine o poveste bine închegată și captivantă, care are un farmec aparte. Fără prea multe artificii, aproape clasic, filmul se bazează, în mare parte, și pe farmecul irezistibil al tinerei actrițe Flavie Delangle, dar și unei anumite fluidități. Senzația de lejeritate curge în cadrele în care frumușica adolescentă ezită să-și învețe cursurile, zăbovește în camera ei sau se întreține cu vreo prietenă ori cu biata ei mamă (Marina Foïs, inrezistibil de expresivă), abandonată de un soț neglijent (Benjamin Biolay). Viitorul nu pare să o amenințe nicicum, în pofida presiunii reale a «examenului de maturitate».
Îi place să danseze, să observe pe toată lumea, să seducă, să fumeze (prea mult), dar nu să ‘tocească’. Treptat, adaugă o tușă/linie de creion de ochi pe pleoape și roșu pe buze. Stella nu este nici „femeie fatală”, nici infamă, mai degrabă obișnuită. Se îndrăgostește și ea. Totul este frumos, dar nu prea mult. Practic, Stella trece prin epoca interogărilor eterne, a primelor melancolii și a afirmațiilor dejucate. În cazul ei, dorința devine o forță eliberatoare. Datorită purității extreme a argumentului său, filmul descrie cu atâta pasiune, cât și cu acuratețe, încăpățânarea sentimentului de dragoste și orbirea care îl însoțește. Atinge cele mai înalte cote în scenele lungi de dans (grație unei coloane sonore formidabile, în care se intersectează Indeep, New Order, Christophe, Tom Tom Club). Cu mare abilitate, realizatoarea evită toate clișeele filmului despre petreceri (dependența de alcool și droguri) pentru a păstra doar vitalitatea sentimentelor eroinei sale și irezistibila ebrietate pe care o oferă viața de noapte.
Chiar dacă filmul narează despre primele iubiri, totul se îndreaptă spre ideea de emancipare a Stellei. Deși dată peste cap de simțuri, nu își pierde complet luciditatea sau independența.
Din această traiectorie, reiese o ambiție deloc comună în cinema, și cu atât mai puțin când este spusă din punctul de vedere al unei femei: să arate dorința ca o forță eliberatoare, ci nu ca o cușcă autodistructivă, în care femeia trăiește în detrimentul privirii masculine. Instinctiv, Stella, tânăra eroină din mediul clasei muncitoare, învață – spre deosebire de prietenii ei – să facă diferența între zi și noapte, între gravitație (zi) și libertate (noapte). Finalul este reconfortant, mai ales că rareori viziunea acestei vârste (a tuturor posibilităților), care este adolescența, a fost atât de corectă.
Pe Mădălina o găsiți și aici.
Regia: Sylvie Verheyde
Scenariul: Sylvie Verheyde și William Wayolle
Imaginea: Léo Hinstin
Montajul: William Wayolle
Muzica: Nousdeuxtheband
Distribuția:
Flavie Delangle – Stella Vlaminck
Marina Foïs – Rosy Vlaminck
Benjamin Biolay – Serge Vlaminck
Louise Malek – Gladys
Prune Richard – Élodie
Agathe Saliou – Marion
Léonie Dahan-Lamort – Sophia
Durata: 110 min.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
