Din nou în avion. De data asta în drum spre casă. Nici nu stiu dacă spre acasă sau spre casa pe care o împart cu cel pe care îl iubesc. Au trecut mai mult de trei ani de când am scris în “catchy” și de atunci, aproape zilnic, o voce interioară mă roagă frumos, alteori mă imploră, să mă reapuc de scris. Dar nu despre asta aș vrea să vorbesc acum…
Zilele trecute am luat masa cu doi colegi, un francez și o italiancă, într-un restaurant libanez, pe o insulă unde e încă soare la prânz, iar lumea nu se pregătește de zapadă. Bineînțeles, după câteva minute bune de elogiat calitățile incontenstabile ale latinilor în rândul pământenilor (sic!), am ajuns să abordăm subiectul multiculturalismului.
Un subiect care apare cu usurință în cercurile expaților, pentru că, de cele mai multe ori, la aceeași masă, se regăsesc oameni de naționalități, ideologii, culturi, sau religii diferite. În contextul ăsta, întotdeauna cineva povestește despre cât de greu sau ușor este să înveți o limbă străină nouă, să te integrezi în comunitățile locale ori să trăiești în câteva țări diferite de-a lungul unui singur an. Mai sunt pe urmă cuplurile mixte (spre exemplu: englez – francez trăind în Spania), care folosesc o limbă străină ca limbă de comunicare în cuplu și care trebuie să înțeleagă cultura, uneori chiar și religia celuilalt, dar și mentalitățile locului în care trăiesc.
Nu am auzit pe vreunul dintre prietenii mei să se plângă de dezavantajele lumii multiculturale sau globalizate, în care zidurile au început să cadă, iar oamenii se bucură de o libertate incredibilă de mișcare. Din contra, majoritatea ar dori o confirmare universală a acestor drepturi și un statut de „persoane călătoare”, versatile, tolerante și pregătite mereu să înfrunte o provocare nouă. Bineînțeles, nu este ușor să fii în permanență „străin”, să accepti că lumea nu este așa cum și-au imaginat-o parinții tăi, că partenerul de viață nu înțelege mare lucru din tradițiile tale, că vecina e budistă, iar instructorul de zumba e gay, căsătorit și fericit în viața de cuplu. Se pune în definitiv problema păstrării autenticității: e oare posibil să rămâi fidel valorilor tale, într-o lume în permanentă schimbare?!
Într-un moment de „respiro”, ospătarul aduce la masă o porție Baba Ghanouj iar colegul meu francez, căsătorit în trecut cu o româncă, îmi spune, chiar în limba română: „și mie îmi este dor de salata, românească, de vinete”. Instantaneu îmi dau lacrimile și, ca să le ascund, încep să le povestesc, într-un mod precipitat, cum mâncarea noastră tradițională a primit multiple influențe, ca și cultura noastră sau limba noastră și cum îmi este totuși dor de tot ceea ce este românesc.
Atunci mă întreabă: „Dar ce e românesc în tine, ce e eminamente românesc, nealterat de școala de business olandeză, de yoga, de zecile de zboruri, sau de căutările tale?”.
Vădit emoționată, îi răspund că rădăcinile mele sunt românești, familia mea, strămoșii mei, primele mele iubiri, primele realizări, dar și eșecuri, primele mele cuvinte și gânduri sunt românești. Crăciunul și Paștele meu sunt încă românești iar, în ultimii ani, și Revelioanele mele sunt tot în spațiul românesc. Apoi, ca în fața unui adevăr revelat, am răspuns, aproape în șoaptă: emoțiile mele sunt românești, lacrimile astea care-mi apar adesea la colțul ochilor, fără să reușesc să le opresc, sunt un „produs” sută la sută românesc.
După o scurtă pauză, în care cu toții am părut răpiți de gânduri, italianca îmi spune: râsul meu este în totalitate italienesc, în timp ce francezul a concluzionat că, pentru el, „sarcasmul” este o trasatură ancestrală.
După ce ne-am spus „la revedere”, mi-am făcut bagajele și am luat avionul către o țară pe care o iubesc, dar care nu este țara mea, spre un iubit care uneori îmi spune într-o română haioasă că îi este dor de „ciorba de burtică”.
La mulți ani România, de departe, de oriunde mă aflu, eu încă te iubesc…
Citiţi şi
Era bine să fii deșteaptă, că frumoasele sigur ajungeau niște c*rve. Și am ajuns deșteaptă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
