Citesc cu interes, dar și cu groază, în fiecare zi dezvăluirile lui Valeriu Nicolae despre salariile bugetarilor de lux din România. E de neimaginat ca într-o țară europeană să existe diferențe de 1 la 100 între cel mai mic și cel mai mare salariu. E de neimaginat ca un funcționar al statului român să câștige, din același buget comun al țării, de 10 ori mai mult ca un profesor universitar și de 40 sau 50 de ori mai mult decât un profesor debutant.
O asemenea scară a salarizării îmi spune două lucruri.
Mai întâi, că trăim într-o societate profund inegalitară, profund nedreaptă, abuzivă și practic insensibilă la sărăcie. Inegalitatea de salariu nu e doar o inegalitate financiară: este și una de șanse, de acces la actul de justiție, de acces la educație, la sănătate și la toate serviciile decente pe care statul trebuie să le ofere cetățenilor săi. Diferențele uriașe de salarii, specifice mai degrabă societăților sud-americane sau africane, dau seama de deficitul însuși de democrație, de drepturi și libertăți, accesibile și ele discreționar. Căci accesul la salarii decente nu este un act de voință individuală, de ambiție sau (iertați-mi formula) de dezvoltare personală: ci de funcționare sistemică, pe termen lung, a instituțiilor statului.
De aceea, în al doilea rând, cred că diferențele uriașe de salarii nu sunt accidente, ci sunt premeditate, organizate până în cele mai mici detalii. Orice salariu care depășește salariul Președintelui României (și îmi imaginez că sunt mii, poate zeci de mii de astfel de salarii) este dovada că toți acești oameni și toți cei care le stau în jur, care au făcut posibile aceste inegalități, nu dau doi bani pe Președintele României, nu dau doi bani pe statul de drept, pe lege, pe drepturi și libertăți, pe alegeri. E vorba de o castă a puterii discreționare, atent controlată, cu acces restricționat și condiționat fără îndoială de anumite ritualuri și fidelități, o castă despre care aș îndrăzni să spun că, de fapt, ea este cea care conduce România, indiferent de puterea politică folosită drept paravan.
Prin urmare, dacă vrem o reformă a statului, ea trebuie să înceapă cu plafonarea severă, urgentă și ireversibilă a acestor salarii. Pentru că în fiecare zi în care o asemenea căpușă e plătită din bani publici, 80 sau 100 de oameni din țara asta sunt privați de servicii medicale, de drumuri, de salubritate, de școală pentru copii, de o șansă în viață. 100 de oameni muncesc zilnic pentru ca un îmbuibat de prelucrător prin așchiere, cu „studii” de șase săptămâni la colegiile de securitate și apărare, să primească un salariu cât cel al Președintelui Franței.
Doamna Surulescu, prelucătoare prin așchiere, documentaristă, dactilografă și apoi specialistă pe comunicare la sectorul 6, a încasat anul trecut suma modică de 18.000 de EUR pe lună. A avut un an în care a încasat bani din 16 locuri diferite în timp ce era șefă la Autoritate Rutieră Română.
Dacă aceste salarii obscene nu vor putea fi plafonate într-un termen rezonabil de timp, e plauzibil să credem că această guvernare are toate șansele să eșueze în misiunea ei de însănătoșire a unui stat bolnav, care fabrică din toate puterile lui inegalitate și injustiție.
Ciprian Mihali este autorul Dicționarului subiectiv de cultură civică.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Înduioșătoarea poveste a lui Diego
Nostalgia. Ce ne mai leagă când nimic nu ne mai leagă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
