Acum mulţi ani am citit Ramayana şi Mahabharata. Pe care recunosc, nu le-am înţeles şi pe care de vreun an de zile tot zic că o să le recitesc, făcând o pauză în alegerile mele literare. Dar ţin minte că m-a şocat un aspect. Zeul, unic, nemărginit, omnipotent şi omniscient, aduce sacrificii pentru a putea crea lumea. Mi s-a părut bizară ideea, dincolo de limita bizareriei, crescând eu în doctrina comunist-ortodoxă. Adică cum zeul din care izvorăşte Universul să aducă sacrificii şi mai ales cui? Dacă e acel Unu din care se nasc toate, cine e mai mare spre a primi sacrificiul?
Eu am crescut în cosmogonia comunisto-ortodoxă (comuniştii m-au învăţat că nu există Dumnezeu, că universul s-a creat singur, Biblia m-a învăţat că Dumnezeu există, că e mare şef, că El a creat universul), deci ideea de sacrificiu nu are ce căuta în momentul iniţial. De asemenea, am crescut cu ideea că lui Dumnezeu i se aduc sacrificii, El fiind singurul capabil să le primească.
Ideea că şi zeii pot să aducă sacrificiu mi s-a părut absolut străină şi înfiorător de nelalocul ei. Nici faptul că am regăsit-o în cosmogonia Americii Latine şi de Sud nu mi-a făcut-o mai inteligibilă sau mai digerabilă. Pentru mine, la cel mai adânc nivel, Dumnezeului i se aduc ofrande, El nu aduce nimănui. Şi cu toate astea, Domnul şi-a sacrificat Fiul pentru a noastră mântuire. Deci şi Yahve aduce jertfă şi nu atât Sie-şi cât creaţiei Sale.
Într-una dintre telenovelele indiene pe care le urmăresc, apare acum un conflict pentru un motiv stupid: cine e cea mai mare credincioasă a lui Krishna? Radha Rani, femeia devenită zeiţă care îi stă alături sau Radhika, eroina principală care e doar o femeie. Faptul că divinul său soţ o priveşte cu admiraţie şi dragoste, îi creează zeiţei un acces de gelozie şi decide, absolut ilogic din punctul meu de vedere să o ”chinuie” până când îi va găsi defectele care îi vor conferi statutul de cea mai mare credincioasă, soţiei lui Krishna.
Motivul e idiot, credinţa nu e o competiţie unde să te întreci cu Usain Bolt sau cu un om într-un cărucior cu rotile şi mântuirea ta să stea în timpii de finish. Sau aşa cred eu. Biblia mă contrazice extrem de amplu. ”Dumnezeu îi încearcă cel mai aspru pe cei ce Îl iubesc”.
Faptul că aşa am fost învăţată, că omul e dator să sacrifice ce are mai de preţ Domnului, nu înseamnă că e corect. Nu înseamnă nici că e greşit. Dar dacă Dumnezeu e Iubirea, cum de tânjeşte după durerea adusă de sacrificiu? Cât e de moral pentru Zeu să testeze prin încercări încrederea şi iubirea credinciosului dar să nu ofere dreptul de a fi testat şi El? (Punct pentru Panteonul Hindus, acolo omul poate să pună în mod democratic Zeul la încercare, fără ca prin asta să fie etichetat de idiot sau de necredincios.)
Mi se învârt un pic în gol rotiţele.
Citiţi şi
Trimisul special al lui Dumnezeu la Băicoi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
