Eu fac o pâine prăjită cu unt care sfidează până şi fine dining-ul. Când mă simt cu adevărat inspirat, fac o omletă couture, cu frânturi de parmezan şi orice ierburi găsesc priponite în frigider, când mă înfoi ca chef Dumitrescu, îmi iese o pasta pomodoro e basilicoda leccarsi i baffi, iar când mă dau Ottolenghi, Ramsay şi Nigella la un loc, căznesc unul dintre cele mai îndrăgite deserturi vara și anume tiramisù (vă las o reteta tiramisu), dar şi cheesecake.
Niciodată nu au consistenţa potrivită, mereu sunt mai puţin dulci decât ar trebui, ce se face într-o oră, mie îmi ia o jumătate de zi, dar nu mă dau bătut. Poveştile mele în bucătărie cam astea sunt. Consum infinit mai mult decât produc, sunt gurmand cu pretenţii de gourmet, şi nu mă umplu doar cu mâncare, ci şi cu legendele conexe ei. Altfel spus, mă înfrupt din cultura gastronomică de câte ori am ocazia.
De la această experienţă practică precară, probabil că înţelept ar fi să tac şi să îmi văd de oalele mele (minune). Dar, cum înaintarea în vârstă nu m-a înţelepţit deloc, ba au contraire, mă apuc şi clevetesc public, ca un mic hater ce sunt. Mă mănâncă limba ori de câte ori văd cum este siluită istoria unui fel în funcţie de gradul de alfabetizare al celui care îl prepară.
O scurtă și sper folositoare trecere în revistă a stâlcirilor de nume auzite pe la show-urile de gătit:
- cartofii dolfinoaz (dauphinoise),
- ganajul (în locul cinstitului ganaş, ca să nu o dăm în hipercorectitudine),
- sosurile (meunière, béarnez, fără excepţie rostit „bernez”).
- nici brânzeturile nu sunt scutite (era să mă prăbuşesc sub scaun când am auzit-o pe o fostă câştigătoare de MasterChef articulând răspicat briE şi rocforT!).
- magret de canard, în nouă cazuri din zece, va împrumuta numele celui mai cunoscut detectiv al foiletoanelor franţuzeşti, Maigret.
- îţi alini tusea şi gâtul raşpel cu un… şatou (şodou).
- la dulciuri e prăpăd, şi în scris, şi în citit (milfoi, milfoa în loc de mille feuilles, şola pentru choux à la crème, crem anglE în loc de crem angleZ, il flotan în loc de il flotanT, macaronS la plural – ăsta mă strepezeşte, dar nu atât de tare ca pluralul englezit macaroons!).
- până şi tehnicile se reinventează din buze (să am bucurii în viaţă de câte ori am auzit beimari sau belmari, în loc de Bain Marie).
- nici bucătăria vecină italiană nu a fost scutită. Citesc şi citez dintr-un text de marketing: „cel mai verro festival, cu primi piatti & secundo, parmegiano, pistacchio y biscotti”, un esperanto cu pretenţii şi inserţii hispano.
- dublele consoane sunt fie prea multe, fie deloc. Avem ori spagheTi, ori ravioLLi. Linguine nu ne sună bine, mai bine linguini, mai cu vână macho. Dulcele aerian şi îmbibat în cafea nu ne mai dă energie (tirami sù, trage-mă în sus), ci îşi mută accentul şi îşi pierde identitatea. Gelato se îmbogăţeşte frecvent cu topping de extra t, pe când caffè latte nu e suficient de băţos dacă nu e latE. Se audE?
Toate aceste derogări, dezlânări şi defazări sunt întru totul iertabile la amatori, oameni care gătesc în primul rând din instinct şi mai puţin din tratate. Pe de altă parte, diferenţa între o gospodină şi un maestru stă, după mintea mea, nu doar în felul în care spârcăi trei stropi de coulis de eşalote lângă o sărmăluţă şi tragi o dâră de pensulă înmuiată în ulei de trufe, ci şi în a cunoaşte să scrii, să citeşti şi să vorbeşti despre felurile de mâncare care definesc istoria culinară.
Citiţi şi
Transformă-ți spațiul culinar într-un loc de vis: 10 IDEI de amenajare a bucătăriei
Cuptorul cu microunde, descoperit din întâmplare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
