Pentru că mie comparația mi-a marcat copilăria. A fost oglinda în care n-aş fi vrut să mă privesc la fiecare sfârşit de an şcolar. Mi se strângea inima când ştiam că e ultima zi de şcoală şi iar, şi iar, o să trăiesc aceeaşi traumă. Tata mă chema de fiecare dată la geamul din bucătărie şi mi-o arăta pe vecina de aceeaşi vârstă cu mine care venea acasă cu coroniţa pe cap, cu toate tresele atârnate de costumul de pionier şi cu braţele pline de flori. Ea era campioana.
La toate sporturile era pe locul 1, la competiţii de atletism zonale, judeţene, naţionale lua medalii, iar la şcoală a fost de toate: comandant de grupă, de detaşament, de unitate. TOT! TOT! TOT! Şi mai era şi cea mai descurcăreaţă, orientată, populară, din gaşca noastră de copii. Toţi voiau să fie în echipa ei pentru că sigur câştiga, toţi visau să îi cheme la ea acasă, toţi băieţii sperau să o plimbe ţinându-se de mână. Eu eram cuminte spre bleagă, ştearsă, fără pic de încredere în mine.
Tata nu ştia cum stau lucrurile în spatele blocului. Şi mă chema să-mi pună în faţă o oglindă a activităţii mele şcolare şi extraşcolare din fiecare an. Şi mă simţeam atunci mică şi proastă şi ştiam că ar fi vrut şi el să-şi umfle pieptul în cartier ca nenea Adam atunci când veneau de la festivitatea de premiere. N-a avut ocazia asta niciodată. Nu la şcoală. Dar a stat mai târziu cu pieptul umflat până în ultima zi. Ba chiar cred că şi acum se mai umflă în penele lui de înger. Pentru că dintr-un punct anume, eu am început să câştig toate concursurile vieţii mele, să iau coroniţe, să primesc diplome şi să fiu PREMIANTA lui.
sursa foto: anticariatultau.ro
Nu ştiu care a fost momentul în care vecina mea premianta s-a oprit pe culoarul ei şi eu am început să alerg pe culoarul meu. Nu ştiu cum a condus Doamne-Doamne maşina sorţii de am intrat eu în viteza-turbo pe alocuri, iar ea mai întâi în relanti, pentru ca apoi să treacă în marşarier. Trăieşte azi o viaţă absolut normală, are doi copii mari, locuieşte în apartamentul de lângă cel al părinţilor ei, e angajată ca administrator al blocului şi şi-a măritat fata de 19 ani anul trecut. Este foarte simpatică şi foarte mulţumită cu viaţa ei şi cu ceea ce face zi de zi. E ca şi când, la o distanţă de 30 de ani, pământul s-a întors fix cu fundul în sus şi i s-au inversat polii. Adult fiind, am avut ocazia să-l văd pe tata lăcrimând de fericire la câteva festivităţi de premiere în care primeam coroniţă: prima oară când a vizionat o emisiune tv făcută de mine, atunci când am fost premiată pentru implicarea în viaţa socială, atunci când la botezul copilului meu au venit peste 200 de oameni care mă iubesc, s-a simţit răsplătit şi mândru de fiecare dată când venea la mine şi strigam adunarea, iar toţi prietenii mei îl făceau să se simtă tânăr şi special. I-am dăruit multe festivităţi de premiere.
Mi-am amintit povestea asta zilele trecute, când am primit evaluarea de final de an de la şcoala la care studiază copilul meu. Pe 27 de pagini, am găsit părerea fiecărui profesor despre cum a fost copilul la începutul anului, ce a învăţat anul acesta, ce n-a învăţat, cum s-a comportat şi la ce ar mai trebui lucrat pe vară din punct de vedere academic şi emoţional. L-am trimis unui prieten care m-a întrebat surprins: “Păi, şi notele?”. Evaluarea şcolară a copilului nu avea niciun tabel, nicio notă, nicio medie. Erau doar calificative legate de cum s-a comportat şi ce a asimilat. Mi s-a părut absolut minunată abordarea. Sigur că sunt invitată la şcoală să discutăm punctual, inclusiv cu notele în faţă, dar faptul că nişte oameni înţeleg că la finele unui an nu contează ce note a luat sau nu a luat copilul, ci cu ce a rămas, mi se pare din altă lume. Faptul că profesorii aceia nu au avut un scop din a-i prinde dacă nu învaţă, iar copiii nu trebuie să se specializeze în cum să-i păcălească pe profesori atunci când nu-şi fac temele şi nu-şi învaţă lecţiile mi se pare cea mai bună şcoală pentru viaţă.
Nu cred că m-a ajutat la ceva comparaţia pe care tata o făcea la sfârşitul fiecărui an şcolar. Cred că mi-a întârziat ascensiunea, dezvoltarea, cred că fiecare astfel de exemplu a mai pus un kilogram la piatra de moară a neîncrederii pe care eu o căram în spinare. Fiecare avem menirea noastră, destinul nostru şi, atunci când suntem pregătiţi, ni se întâmplă lucrurile potrivite. Am reuşit să nu mă iau atât de tare în serios şi să mă joc puţin cu visele mele. Şi am visat aşa cum nu m-a învăţat nicio materie şi niciun profesor să visez.
Pe Mirela o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
