– Te rog, fii bun cu mine. Încearcă.
– Nu vreau să-ncerc. Eu vreau să fie.
– De ce nu înțelegi? Mă urc, mă zbat. Nu mi-e ușor, să știi.
– Luptă, draga mea, luptă! o sfătui el cu un ton cinic.
– Mă iubești?
El o privi. Nu, nu zărea vreo așteptare în ochii ei. Doar curiozitate. Strânse pumnul ascuns cu grijă în buzunar și spuse răspicat:
– Nu.
Ea îl privi, îndoindu-se de spusele lui. Știa că minte.
– Dar tu?
Zâmbi, știind că el se alinta. Da, și bărbații se alintă, nu știați?
– Ai față și gust de cianură. Cum aș putea să nu?
El oftă, fără să-i întoarcă zâmbetul. Niciodată nu-și vorbeau deschis. Se strecurase un pas înapoi între ei, încet, dar sigur. Un pas care îi determina să se ascundă, să se joace, fără a înainta, însă.
– De ce purtăm discuția asta? întrebă strângându-și nervoasă picioarele sub ea. Sufletul tău e în bagaj. Îl simt grăbit, e pe picior de plecare. Nu are rost.
Ba da, avea! Ea nu știa! Cum ar fi putut, când instinctul de apărare era mai puternic? Când teama inexplicabilă a amândurora de a se arunca, îi făcea să mintă atât de insinuant?
– Spune-mi… ce-ți dorești acum?
Ea răspunse imediat, cedând primului instinct.
– Aș vrea să-mi chicotești sub cămașă.
Se înroși când el o privi lung, amuzat. Își mușcă buzele dorindu-și-le bruscate de altcineva… și schimbă vorba, întorcându-se grațios să rupă o boabă de strugure dintr-un ciorchine generos, așezat cuminte pe o fructieră argintie, în stânga sa.
– Îmi plac strugurii. Au gust de beție…
– Dacă mă scapi de vicii, am să-ți chicotesc, o întrerupse el, iar ea, surprinsă de răspuns, înghiți nemestecat o altă boabă.
Clipi îndelung, căci pulsul o luă la goană. Ochii lui aveau o căutătură nerăbdătoare, ceva sălbatic se aprinsese în ei și ea se grăbi să întrerupă vraja. Bătea, speriată, într-o retragere demnă.
– Îți tună seninul, ai grijă…, murmură ea ridicându-se.
Trebuia să plece. Nu ajungeau nicăieri așa. Va mai curge multă apă departe de izvor… și clipe se vor strecura între ei, despărțindu-i… iar visele se vor înmulți în somnuri pline de dulceață, până când unul din ei va rupe zăgazurile, dând frâu liber nebuniei. Sau nu.
Se-ntinse după umbrelă, afară ploua, iar ea, mereu prevăzătoare, o luase cu ea. Ca s-o ferească de ploi discrete. Ca aceea din ochii lui.
El o apucă de braț și o-ntoarse spre el.
– Spune că-ți pare rău. Spune, afurisito…
Strânsoarea lui o durea. Iar privirea care se înfigea adânc, dincolo de gândurile ei, cele mai ascunse, o paraliza. Dar șe apropie încet, mângâindu-l blând pe obraz. Degetele îi stăruiau pe fața lui nerasă și chinuită de răspunsuri așteptate.
– Nu-mi pare. Mai bine, lasă-mă să tac.
Se priviră în ochi, se aruncară tacit unul în luminile celuilalt, scăldându-se în dezvăluiri apuse. Acolo nu era minciună. Nici vorbe de prisos. Acolo se călca pe vârfuri, ca la doctor, și se șoptea ca-n cimitir. Erau regrete târzii și adevăruri chinuitoare. Acolo se iubeau: în ochi.
Afară se auzi sunetul unei sirene supărătoare, care o făcu să tresară și să se retragă încă neudată de ploile privirii lui. Doar ușor stropită. Oftă. Momentul trecuse.
– Privește-mă cum plec. Și-așteaptă să revin. Culege-te. Ai mulți demoni de domesticit. Nu vreau să mă sălbăticesc.
Deschise ușa și respiră adânc aerul umed de afară.
– Dacă pleci acum…, șopti el.
Dar ea nu-l mai auzi. Tumultul orașului îi acoperi vocea. Ce-ar fi făcut, oare, auzindu-l?
Guest post by Arestatul fără umbră
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
