– Te rog, fii bun cu mine. Încearcă.
– Nu vreau să-ncerc. Eu vreau să fie.
– De ce nu înțelegi? Mă urc, mă zbat. Nu mi-e ușor, să știi.
– Luptă, draga mea, luptă! o sfătui el cu un ton cinic.
– Mă iubești?
El o privi. Nu, nu zărea vreo așteptare în ochii ei. Doar curiozitate. Strânse pumnul ascuns cu grijă în buzunar și spuse răspicat:
– Nu.
Ea îl privi, îndoindu-se de spusele lui. Știa că minte.
– Dar tu?
Zâmbi, știind că el se alinta. Da, și bărbații se alintă, nu știați?
– Ai față și gust de cianură. Cum aș putea să nu?
El oftă, fără să-i întoarcă zâmbetul. Niciodată nu-și vorbeau deschis. Se strecurase un pas înapoi între ei, încet, dar sigur. Un pas care îi determina să se ascundă, să se joace, fără a înainta, însă.
– De ce purtăm discuția asta? întrebă strângându-și nervoasă picioarele sub ea. Sufletul tău e în bagaj. Îl simt grăbit, e pe picior de plecare. Nu are rost.
Ba da, avea! Ea nu știa! Cum ar fi putut, când instinctul de apărare era mai puternic? Când teama inexplicabilă a amândurora de a se arunca, îi făcea să mintă atât de insinuant?
– Spune-mi… ce-ți dorești acum?
Ea răspunse imediat, cedând primului instinct.
– Aș vrea să-mi chicotești sub cămașă.
Se înroși când el o privi lung, amuzat. Își mușcă buzele dorindu-și-le bruscate de altcineva… și schimbă vorba, întorcându-se grațios să rupă o boabă de strugure dintr-un ciorchine generos, așezat cuminte pe o fructieră argintie, în stânga sa.
– Îmi plac strugurii. Au gust de beție…
– Dacă mă scapi de vicii, am să-ți chicotesc, o întrerupse el, iar ea, surprinsă de răspuns, înghiți nemestecat o altă boabă.
Clipi îndelung, căci pulsul o luă la goană. Ochii lui aveau o căutătură nerăbdătoare, ceva sălbatic se aprinsese în ei și ea se grăbi să întrerupă vraja. Bătea, speriată, într-o retragere demnă.
– Îți tună seninul, ai grijă…, murmură ea ridicându-se.
Trebuia să plece. Nu ajungeau nicăieri așa. Va mai curge multă apă departe de izvor… și clipe se vor strecura între ei, despărțindu-i… iar visele se vor înmulți în somnuri pline de dulceață, până când unul din ei va rupe zăgazurile, dând frâu liber nebuniei. Sau nu.
Se-ntinse după umbrelă, afară ploua, iar ea, mereu prevăzătoare, o luase cu ea. Ca s-o ferească de ploi discrete. Ca aceea din ochii lui.
El o apucă de braț și o-ntoarse spre el.
– Spune că-ți pare rău. Spune, afurisito…
Strânsoarea lui o durea. Iar privirea care se înfigea adânc, dincolo de gândurile ei, cele mai ascunse, o paraliza. Dar șe apropie încet, mângâindu-l blând pe obraz. Degetele îi stăruiau pe fața lui nerasă și chinuită de răspunsuri așteptate.
– Nu-mi pare. Mai bine, lasă-mă să tac.
Se priviră în ochi, se aruncară tacit unul în luminile celuilalt, scăldându-se în dezvăluiri apuse. Acolo nu era minciună. Nici vorbe de prisos. Acolo se călca pe vârfuri, ca la doctor, și se șoptea ca-n cimitir. Erau regrete târzii și adevăruri chinuitoare. Acolo se iubeau: în ochi.
Afară se auzi sunetul unei sirene supărătoare, care o făcu să tresară și să se retragă încă neudată de ploile privirii lui. Doar ușor stropită. Oftă. Momentul trecuse.
– Privește-mă cum plec. Și-așteaptă să revin. Culege-te. Ai mulți demoni de domesticit. Nu vreau să mă sălbăticesc.
Deschise ușa și respiră adânc aerul umed de afară.
– Dacă pleci acum…, șopti el.
Dar ea nu-l mai auzi. Tumultul orașului îi acoperi vocea. Ce-ar fi făcut, oare, auzindu-l?
Guest post by Arestatul fără umbră
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
