Asemenea unor mecanisme programate să parcugă zilnic acelaşi traseu, trecem pe lângă locuri, oameni, sentimente. Repetiţia devine cotidian şi începe să ocupe, fără chirie, fără voie, ceea ce suntem. Prin repetiţie, devenim ceea ce ni se întâmplă. Ceea ce ne traversează. Până la un moment dat, când un miros, o adiere, un cuvânt, un necunoscut de care ne lovim întâmplător ne schimbă paradigma.
Ca loviţi de un tren, deschidem ochii şi vedem cu totul altfel ceea ce ne înconjoară. Începem să simţim, să tresărim, dorul, în aceste momente, începe să doară. Declanşator poate fi şi orice, şi oricine, este chestie de timp, de hazard, de accident fericit. Este serendipitatea. Acea faimoasă “madeleine de Proust”, doar sugerată de Marcel Proust, niciodată dezvoltată, cred, aşa cum ar trebui, într-un model semantic absolut. Simbolic absolut. Ceea ce Proust nu spune direct este că “la madeleine” nu are doar un scop declanşator al amintirii, prin gustul ei, ci şi al renaşterii unui sentiment. Latent, dar niciodată stins sau pierdut.
Timpul este deci nimic. Chiar şi atunci când punem mii de kilometri distanţă între noi, sau ani, vieţi, secole. Undeva, cândva. Ceea ce trebuie să supravieţuiască va supravieţui. Indiferent de ceea ce am face în acest sens sau împotrivă. Însă, în consecinţă, durata este totul. Esenţa. Ceea ce ne menţine vii. Numiţi-o speranţă, dacă doriţi, însă, spre deosebire de durată, speranţa are un neajuns: doare, monopolizează, duce la naufragiu. Deci durata. Cu condiţia de a o lăsa să doarmă ca în foarte frumoasa poezie a lui Franz Kafka: “Lasă viitorul să doarmă/Fiindcă, dacă îl trezeşti prea devreme/Vei avea un prezent somnoros”.
Mai cu picioarele pe pământ, filosofia lui Bertrand Russel, într-o foarte importantă lucrare intitulată “În căutarea fericirii“: nu are niciun sens să-ţi baţi capul cu tot felul de gânduri, şi temeri, şi vise, dacă nu e pentru a avea soluţii imediat aplicabile. Este mai bine să le laşi într-un colţ şi să te ocupi de altceva, de cotidian. De citit cărţi, văzut filme, ascultat muzică, de muncit ca un apucat, dacă vreţi. Zapaţi. Nu a ucide, ci a pune în hibernare. În stand by. Nu mai pierdem timp cu capitalul-suflet preţios întorcând o problemă pe toate părţile.
A nu (mai) pierde timp. Pierderea de timp are un remediu (contrar credinţelor deja bine ancorate în imaginar). Este un gest, o decizie, o atitudine, o punere în practică: a nu mai pierde timp.
A nu mai pierde timp… cu multe. Sigur, a lua această decizie este teoretic uşor. Este cu mult mai greu să aplici şi să-ţi aplici decizia de a nu mai avea timp de pierdut cu pierderea de timp.
A nu mai pierde timp cu oameni care nu merită, cu oameni toxici. Cu sentimente fără răspuns, deocamdată. Cu probleme care nu merită, acum, dar vor merita mai târziu. Cu evenimente care poate nu se vor produce niciodată. Nici cu speranţe sau temeri.
A nu mai pierde timp cu regrete. Probabil că ar fi minunat dacă fiinţele umane nu ar mai pierde timp nici cu vise. Idei. Dar, cu al nostru capital-suflet atât de fragil, şi când doar speranţele ne mai ţin pe linia de plutire, mai putem oare?
Pe Iulia o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Niciun bărbat nu o refuzase până atunci
Citiţi şi
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
