Soțul meu are o fostă nevastă pe care o disprețuiesc. Nu o suport. Uneori o urăsc. Și care locuiește în casa de peste drum. Într-un cartier de bogați blazați și plini de ifose, parveniți și morți pe dinăuntru. Iar ea nu face notă discordantă. Îi plac mult banii. Iubește banii, are pile, apelează la pile, e prefăcută, unsă cu toate alifiile și castrează bărbați. E unul dintre motivele pentru care e tot singură. Nu o vrea nimeni. O acritură zbârcită, cu vreo 15 ani mai bătrână decât mine și cu cearcăne.
Antipatia e reciprocă. Am ajuns în punctul în care nu ne salutăm. Habar nu am cine o început și cum s-a ajuns aici, dar mie îmi face o deosebită plăcere să trec pe lângă ea, sexy, cool, frumoasă și deșteaptă, și să mă prefac că nu există. E genul de om care nu suportă să îi fie ignorată existența. Trebuie să și-o afirme, iar când nu reușește, ia foc. Ei, habar nu am ce îi face plăcere. Probabil gândul că are mai mulți bani. Și toate astea nu ar fi existat odată ca niciodată, dacă în urmă cu aproape patru ani nu îl întâlneam pe ce de-al 1457-lea bărbat al vieții ei. Glumesc. Omul ăsta chiar are ce trebuie: mult mai mulți ani decât mine, e iubitor, răbdător, calm etc.
Avem, în corporație, ceea ce se numește minimum viable product. Adică, atunci când vrei să dezvolți un produs sau serviciu, te gândești la niște cerințe de bază, minime, pe care trebuie să le îndeplinească. Îi dai drumul pe piață așa. Dacă funcționează, începi să adaugi caracteristici. Așa a fost și cu bărbatul meu. Era bun și cu simțul umorului, așa că am zis să încercăm.
Dar, ca orice adult, a venit și el cu un bagaj. Plin-ochi cu fosta nevastă și copilul lor.
Vă dați seama cum mi s-au aprins toate luminile de avarie. Pentru că și eu, la rândul meu, am venit la pachet cu multe probleme, printre care unele de atașament. Unde mai punem că trebuia să accept că niciodată, dar absolut niciodată nu voi fi prima, pentru că ăla e locul copilului. Însă am pus mâna să mă documentez și am început să mă acomodez cu situația asta. Nici acum nu îmi convine prea mult, dar ăsta e unul dintre compromisurile pe care trebuie să le fac ca să meargă relația. Bine că progenitura e adolescentă și ne-am împrietenit pe ici, pe colo. Știe viața să le aranjeze în așa fel încât să fie bine.
Dar adevărata bubă e fosta nevastă. Unde mai pui că trecuseră deja luni bune de când eu și bărbatu-meu locuiam împreună, iar ea dădea cinci, șase telefoane pe zi. Ba că îi trebuie ouă, ba să îi ia și ei roșii din piață, ba să îi dea niște cârnați de casă, ba să meargă la magazin să îi cumpere bere. Iar bărbatu-meo executa. WTF??? Nici eu nu răbdam. Urlam, trânteam, plângeam. Ce mai? Tantrumuri de copil care se teme că îl părăsește mama.
Apogeul l-am atins când i-a trimis pe whatsapp poze cu ea în rochie neagră. Noaptea. La 12. Am aflat pentru că am căutat, ca un hoț, în telefonul lui (what a bad, bad girl. Attachment issues, v-am spus). I-am spus că i-am găsit pozele. Am urlat. Ne-am certat urât.. Atunci a fost prima și ultima oară când mi-am făcut bagajul și am plecat la mama.
Relația noastră era cu adevărat în pericol. Mi-am amintit ce mi-a zis o prietenă bună: ”Tu, asta nu îl vrea înapoi, dar nici al alteia nu vrea să fie.” Eu i-am zis atunci că nu, că uite ce zice el, e mama copilului și au relație de prietenie, bla bla bla. Aveam însă nevoie să cred toate minciunele ăstea, pe care inclusiv bărbatul meu și le spunea lui însuși, ca să fac mai suportabilă realitatea. Bineînțeles că erau minciuni. Era dinamica relației lor și nu erau pregătiți să renunțe la ea.
Era vineri, când am plecat la mama. În acel weekend am decis că trebuie să fac ceva. Furia, ura, teama mă intoxicau. Îmi făceau prea mult rău. Ne făcea prea mult rău, iar noi ne iubeam. Nu voiam să pierd ceea ce câștigasem atât de greu și era atât de frumos.
Am reluat terapia, am reînceput să îmi fac exercițiile de respirație, am reînceput să alerg constant (dacă aveți probleme de anxietate, stres si depresie, recomand alergatul. Încercați. O să îmi mulțumiți.) și să fiu foarte atentă la stările mele. De cum se declanșa o emoție incomodă, mă opream, repiram și apoi încercam să înțeleg ce și mai ales de ce simt ceea ce simt. De unde îmi vine. Mi-a luat ceva timp. Bărbatul meu a contribuit și el, prin grija permanentă, răbdare și muuuultă iubire. Dar cel mai important lucru care a contribuit la îmbunătățirea situației a fost atitudinea mea față de mine însămi. Am învățat să mă întreb ‘de ce fac asta?’ blând, răbdător și, din nou, cu multă iubire. Da, iubirea asta chiar face minuni. Mai ales cea de sine.
Au trecut mai bine de trei ani. Încă am momente în care îmi vine să intru peste ea în casă și să îi jumulesc părul. Simpla ei existență mă irită. Iar când îi aud vocea sau ne interesectăm pe stradă, aș putea isca un război. Cred că simte la fel.
Ideea e că relația asta, cu toate bagajele ei, inclusiv o fostă soție și un copil, eu – care din când în când mă mai uit în telefonul lui (tot mai rar), e unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat. Mă motivează, aproape în fiecare zi, să devin o versiune mai bună a mea. Mă învață, în fiecare zi, ceva nou despre mine. Am învățat să îmi transform teama, furia, ura în combustibil pentru acțiuni benefice: sport, introspecție, efort susținut pentru a deveni o persoană mai bună. O parteneră mai bună. O prietenă mai bună. O iubită mai bună. O ființă mai bună. E fain în relația asta. Și e fain și pentru că am depășit multe momente grele împreună. Până la urmă, poate ar fi fost plictisitor fără ea.
Ce să zic? Dacă îi musai, cu plăcere. Până una, alta, mă consolez cu gândul că am țâțele mai ridicate decât ale ei, iar curul mai tare și mai bombat. In your face, madam!
Guest post by Rea de fire, iute-n tocuri, o fată care promite 🙂 Urmăriți-o!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
