O oră, nu mai mult, am stat cu Tina de vorbă, la o cafea. În timpul asta, fața ei, încă frumoasă, și-a schimbat expresia de atâtea ori, încât am avut impresia că se metamorfozează cu totul, ca în animațiile acelea în care un chip se transformă pe dată din vesel în trist, din tânăr în bătrân, pentru ca, la final, să revină la imaginea inţială.
Ne-am întâlnit întâmplător, după mulți ani în care nu am știut nimic una despre cealaltă și surpriza a fost, evident, una plăcută. Am văzut cum trăsăturile i se relaxează și schițează un zâmbet, la început nesigur.
– Hei, tu ești? Ce vânt te aduce pe aici?
S-a luminat toată când s-a convins că eram eu, colega și prietena cu care a împărțit, cândva, o cameră de cămin studențesc.
Mi-a spus repede că toți copiii ei sunt bine și eu am râs:
– Toți doi? Ştiam că are doi băieți mari, la facultate, dacă nu cumva or fi absolvit.
– Toți trei, a răspuns râzând și ea, cea mică merge la grădiniță. Fața ei radia.
– Va să zică, te-ai împăcat, până la urmă, cu Rino? Așa îl alinta pe soțul ei încă din vremea când erau logodnici. Rino, poreclit Rinoceru’ de colegii lui, era un bărbat înalt, frumos, dar de o gelozie și de o proastă creștere legendare. Nu l-am simpatizat niciodată, iar el mă detesta, așa cum detesta toată suflarea feminină, cu excepția Tinei și, probabil, a maică-sii.
Într-o clipă, zâmbetul i-a dispărut. Cele două riduri dintre sprâncene s-au adâncit.
– Rino nu mai există pentru mine. Chiar dacă s-a mutat în blocul în care stau cu noul meu soț și cu copiii. Chiar dacă se consideră încă soțul meu și exact în momentul ăsta mă privește de undeva, din umbră. Îl simt.
Mă uit în jur. Nu departe de masa noastră, văd un individ care aduce cu Rino. Gras, flasc, față buhăită, privire fixă îndreptată spre Tina. Mă întreb dacă m-a recunoscut și mi se face frică. Omul asta mi-a dat mereu fiori reci.
– Stai liniștită, nu mai are curaj să se apropie. Şapte ani m-a hărțuit, m-a amenințat, a încercat să mă discrediteze, să-mi ia copiii. Dar ce nu a reușit să facă poliția, adică să-l țină la distanță, a reușit noul meu soț. Ştii, este cu un cap mai mic decât Rino, dar are centură neagră la karate. Au trecut deja trei ani de când ei doi au avut o discuție „ca între bărbați”. Nu știu ce au vorbit, dar de atunci, Rino e din ce în ce mai rar pe urmele mele și, oricum, păstrează distanța. Din fericire, noi ne vom muta din bloc foarte curând, casa pe care o construim e aproape gata.
Zâmbește din nou:
– Sunt fericită. Băieții sunt studenți eminenți, fetița e bucuria întregii familii. Cred că este darul meu de la Dumnezeu acum, în prag de menopauză. Cât despre soțul meu, dacă nu ar fi cam mincinos, ar fi aproape perfect.
– Cum ai zis? Mincinos? întreb contrariată.
– Da, l-am poreclit Păcălici. M-a mințit din ziua în care l-am cunoscut și până în ziua în care am depus actele pentru căsătorie. Mi-a spus că e de vârsta mea, când colo, ce să vezi, era cu nouă ani mai tânăr…
O privesc cu atenție. Zâmbește luminos în continuare. Ridurile dintre sprâncene abia se mai zăresc. Nu pare să sufere prea mult că soțul ei a mințit-o. Până la urmă, asta s-a întâmplat înainte de căsătorie și apoi, ce mare lucru? Vârsta e doar un număr, parcă așa se spune, nu?
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
