Dragă Catchy,
de vei alege să publici aceste rânduri, pune alături și coșul cu pietre… Din el își va alege fiecare câte una cu care va lovi cum poate mai tare. Fiecare piatră va lua forma celui care o aruncă, ascuțită și tăioasă, sau dură și mutilantă, fie odată aruncată se va sfărâma în zeci de bucăți care vor lovi în tot atâtea locuri deodată. Însă fiecare om are dreptul și nevoia să își strige durerea lui. Și durerea multora nu stă doar în strigătele din piață, ci în strigătele din interior. Acolo multe urlă de ani buni fără rezolvare, iar mutate în stradă nu fac decât să se amplifice. Dacă îi cred?? Da, pentru că și pe noi ne doare la fel. Durerea noastră însă tace, pentru că acum e un fel de Maria Magdalena mânjită de păcate și pusă la zid, așa încât e nevoie să se consume sau să se transforme furia oamenilor pentru a putea vedea și durerea din ochii celorlalți.
Zilele trecute, ascultând un interviu, mi-au atras atenția câteva cuvinte: „suntem prea săraci în iubire să putem împărți și altora. Dacă nu ne ajunge pentru noi înșine, de unde să-i mai dăm și lui Dragnea??” Un zâmbet dureros mi-a smuls acel dialog între un coach și un psiholog, autor de cărți pline de sens… Iubirea?? Care iubire…
sursa foto: ziarulunirea.ro
Oamenii au ales să se năpustească unii împotriva altora ca în evul mediu, uitând că fiecare e, în primul rând, om. Că Dumnezeu a murit pentru noi toți, indiferent ce mesaj poartă pe tricouri sau numere pe cască, indiferent de funcție și de statut social. Nu aștept compasiunea nimănui și nici empatia cuiva, am citit atâtea injurii și am ascultat atâtea jigniri, încât nimic nu mă mai poate clinti. Și nu mă cunoașteți… nu NE cunoașteți nici unul dintre voi. Suntem întinși ca praștiile și târâți în mizerie pentru că suntem familiile celor în uniformă. Copiii ne sunt puși „la colț” în spiritul civic al „tragerii la răspundere” pentru cum tatăl lor a acționat în piață, investigați de câte un vecin care postează din oră în oră pe Facebook, dacă a cărat sau nu butelia cu gaz ucigător, dacă și-a luat sau nu pumni și bolovani și cum „ar fi fost mai bine să fim chemați la IML” pentru asemenea atitudine.
Mă doare sufletul hăituit și hărțuit, mă doare limba română să mai citesc atâtea mesaje pline de injurii și mă doare omul din mine să văd atâta ură manifestată la extrem. Nu, oameni buni… nu trăim din banii nimănui. Muncim, ca voi toți, plătim aceleași dări și avem aceleași rate la bănci. Și, peste toate, suntem soții și mame… Ne-a durut tot ce am văzut, dar umilirea noastră și răzbunarea nu vor aduce rezultatul așteptat. Nu vor vindeca rănile acestui popor îngenunchiat și nici traumele fiecăruia dintre noi. Doar prin schimbarea noastră individuală și evoluția personală putem aduce schimbare în jurul nostru. Nu dacă murea cineva, și Slavă Domnului că nu s-a întâmplat așa dezastru, se rezolvau problemele țării. Nu târând în noroi sufletul unei tinere femei care – ghinion pentru majoritatea, dar Slavă tot Lui – nu a rămas paralizată, va aduce alinarea rănilor unui întreg popor…
Seara de 10 august a fost, dincolo de jocuri politice, o traumă emoțională a unei nații, a unui popor a cărui vindecare ar trebui începută de la fiecare în parte. Din casa lui, din viața lui, din inima lui. Și, dacă nu va place ceea ce vedeți în fața voastră, priviți în SUS! Acolo se află rezolvarea.
Și acum, luați pietrele care vi se potrivesc din coș și aruncați!
Eu merg să pregătesc bagaje pentru „furia albă de la iarnă”.
Până atunci, te îmbrățișez popor rănit, pentru că fac parte din tine!
O soție de jandarm
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
