Eu dintotdeauna am avut o mare meteahnă: am vorbit, vorbesc şi, cred, voi vorbi mult! Ştiu asta! Mai încerc uneori o variantă prescurtată, dar nu-mi prea iese… Ba, chiar mi-am mai şi propus să tac! Uneori am şi reuşit, dar ce greu a fost! Poate că, de fapt, cusurul meu e că nu pot să tac! Sau poate amândouă… Cert este că vorbesc.
Acum, că vorbesc, până la un punct e normal şi natural. Dar că vorbesc mai mult decât alţii … asta deja sună a comparativ de superioritate. Mai rău e că ajung şi la superlativ de superioritate (cel mai mult!) sau chiar absolut (foarte mult!). Lăsând la o parte lecţia de gramatică din text, ajung la concluzia că sunt exact opusul soţiei mute – deci sunt o vorbăreaţă!
Mircea, care mă cunoaşte de 24 de ani, zice că-s normală. Dar, când mă întâlnesc alte persoane pentru prima oară, cred că îi sperii! Morala: de ce să sperii eu lumea?! Aşa că mi-am făcut mai nou un bun obicei din a asculta la început ce spun ceilalţi. E clar că la un moment dat voi vorbi şi eu, că doar nu pot să tac! Ideea e să renunţ să mai fiu eu buldozerul care se aruncă primul în discuţie. Extraordinar exerciţiul! Enorm de multe observ la interlocutorii mei! Îmi dau seama din felul în care stau cât de implicaţi sunt în conversaţie. Din tonalitatea vocii, din pauzele vorbirii, din accent – cât de siguri sunt pe ceea ce spun. Din felul de a mă privi în ochi, din felul cum gesticulează, din legănarea picioarelor – cât de mult vor să mă convingă. Şi, odată ce le-am aflat pe toate acestea, imediat îmi ajustez şi eu iniţiativa sau discursul. Când tu iniţiezi discuţia nu ai clare în minte elementele celuilalt, predispoziţia, starea prealabilă, nu cunoşti terenul şi te arunci temerar înainte. Dacă ai timp de studiu, ca studentul din sesiune, poţi trece examenul cu note mari.
Frumoase exerciţii! Frumoase teorii! Dar pe mine practica mă omoară! Mi s-a întâmplat să fiu recent într-un anturaj în care nu prea am vorbit. Am aşteptat, am analizat, dar se discutau doar banalităţi, chestiile alea care umplu un timp mort, dar care nu duc nicăieri. Aşa că iar m-am trezit o Lucicuţă kamikaze, care intervine şi schimbă topicul de discuţie, transformând conversaţia din ceva banal în ceva cu folos, măcar pentru mine. Mircea, care asistase chiar de la început la tot, m-a tras deoparte şi mi-a spus: „Ce bine! Chiar eram îngrijorat! Nu vorbeai deloc şi mă gândeam că nu te simţi bine, dar acum văd că, de fapt, totul e OK!”
Dragul meu, drag! De 24 de ani vorbesc sau, mai bine zis, îi vorbesc. Dacă tac e o anomalie care nu poate să însemne decât boală sau dezinteres. Faptul că vorbesc, că am o opinie pe care mi-o susţin, faptul că am o părere bună sau rea – asta înseamnă normalul pentru el. El s-a căsătorit cu o femeie care vorbeşte. Femeia mută îi este străină! Dacă încerc să devin ceva ce nu sunt, aş fi artificială şi de neînţeles pentru cineva care mă iubeşte aşa cum sunt eu.
Iată încă o lecţie pe care am învăţat-o! Este bine să asculţi, dar este bine şi să vorbeşti rămânând tu! Nu încerca să te schimbi doar pentru a fi ca ceilalţi sau pentru a fi acceptat de ceilalţi. Cine te iubeşte, te iubeşte aşa cum eşti şi nu încearcă să te schimbe după moda vremii. Dacă Mircea mi-ar fi spus „Nu mai vorbi! Vorbeşti cam mult!” – această sugestie m-ar fi schimbat, poate – de dragul lui, în soţia mută: cea care are doar exteriorul liniştit şi calm, dar interiorul un taifun de gânduri nerostite. Eu nu sunt soţia mută! Eu sunt Adriana şi vorbesc mult, foarte mult, poate cel mai mult!
Citiţi şi
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Când știi că ai nevoie de o schimbare în viața ta
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
