Dani stă cu coatele rezemate de masă și privirea țintă în monitor. Din când în când se încruntă ușor apăsând câteva taste, oftând preocupat. Dar eu știu că nu face nimic. Detestă o vineri după-masă în fața calculatorului. Eu detest o vineri după-masă în fața calculatorului. Și încep să râd înfundat așa cum râd întotdeauna când văd ochi roșii privind atent cel mai interesant logo windows, în timp ce gândurile din spatele acelorași ochi zboară la cerveza de la ora 7.
Dani mă vede și începe să râdă și el pe înfundate: râsul meu îl contagiază. Asta și caricaturile pe care le înșir ad-hoc pe post-it-uri: furnici aflate sub cupole de sticlă, păsări încătușate pe scaune de birou, șefi cu burți proeminente care se laudă că marea lor pasiune e mersul pe bicicletă și alergatul pe plajă, șefi de atelier care știu exact cine a inventat roata, unde și când, genii neînțelese care îmi spun cu toată siguranța că Don Quijote se lupta mort pe un cal și că fac eu confuzie cu El Cid. Iar eu râd pe înfundate. Și Dani, Angel, Andres și Mario după mine.
Definitiv: în ritmul ăsta nu voi câștiga în veci titlul de Angajata Anului.
Ziua mea obișnuită de lucru s-ar putea rezuma asa:
Mail primit de la șef pe 16.03.2012:
Vezi ce cere departamentul de producție mai jos.
Un saludo
Mail-ul departamentului de producție din 06.03.2012:
Bună ziua Antonio,
Grupul electrogen cu numărul de serie HGW12345678 trebuie să iasă pe 16.03.2012 fără nicio întârziere cu alternatorul PXD223344 dintr-o cerință de ultimă oră a clientului. Dacă e nevoie de ceva modificări aveți la dispozitie o săptămână.
Un saludo
Mă zgârii mental pe față după care îmi imaginez că sunt un samurai și cu o spadă kilometrică tai capul celui aflat în diagonala mea, care îmi trimisese mail-ul cu aerul cel mai suav de pe planetă. După care mă descotorosesc de cadavru, aruncându-l pe geam, în timp ce mă transform într-o pasăre și zbor departe de urmăritori.
Această imagine fiind asumată mă ridic de la masa mea dezordonată de lucru (pentru care mereu primesc o mustrare, că doar inginerii ar trebui să fie modele de ordine, gândire structurală și privire încruntată), mă înarmez cu cei 5 metri pe care îi are un metru, îmi iau caietul de schițe, poezii și caricaturi, mânușile de protecție și astfel transformată, ca o eroină dintr-un anime japonez, mă deplasez cu viteza gândului către atelier.
Aici, jale mare.
Antonico e cătrănit:
– Ce dracului de proiect e ăsta? ( În spaniolă ar fi ceva de genul: que cojones de motor es este?! Es que nadie sabe nada?! A quien tengo que preguntar?! A la Madre de Dios y a su santa abuela ?! Es que los ingenieruchos – todos los santos dias encerradors delante de sus ordenadores – saben algo alguna vez?!?! Ja? JA? JAAA?
– Hey que pasa aqui? Tanto jaleo para nada! Vaya tela! arunc și eu cu niște replici standard pe care le scot mereu ca să potolesc spirite stresate.
– Hija mia, estamos hechos un pedazo de mierda blanda. Es que asi no se puede trabajar… își lasă Antonico barba în pâmânt și umerii pleoștiți.
Și îmi pică fisa de ce mă trimisese mi jefe taman pe mine acolo. Are puțin de-a face cu faptul că am două țâțe (mici, e drept) și o groază de bomboane în buzunare. În plus băieții din atelier nu înjură niciodată fete, mai ales dacă fata în cauză apare cu mânuși de lucru și se mai și chinuie să sudeze ceva (strâmb și tremurător, dar gestul contează).
– Ala, Antonico, toma un caramelo hombre! Y calla, que te quejas mas que mi abuela!
Antonico ia surâzând o bomboană de mere și le împarte pe celelalte printre baieții de la montaj. Spiritele se calmează și situația prinde contur. Habar n-am care e soluția. Niciodată nu știu. Mă arunc în probleme și văd apoi ce iese.
Mă uit pe desene și planurile nu coincid. Nu e prima oară când se vinde un produs complet nou care nu a trecut nici măcar testele de prototip.
De fapt mi-am și pierdut speranța că voi parcurge etapele normale din cum ar trebui să fie un proiect de inginerie: studiu de viabilitate, planificarea resurselor, desenul preliminar, fabricarea prototipului, testarea în condițiile cele mai nefavorabile. Pentru că aici lucrurile se întâmplă amestecat. Și apoi toată lumea se ceartă cu toată lumea, toată lumea ridică tonul în așa hal încât nimeni nu mai aude pe nimeni.
Revin în birou după 3 ore. Hecha polvo. Dar revigorată.
Angel se pune pe râs: Am bluza șifonată, părul vâlvoi, o amprentă de ulei negru de-a lui Antonico pe unul din obraji și praf fin de sudură pe halat. Prima dată când folosesc și eu halatul ca să ies în atelier și mi se întâmplă asta.
– Dacă te vede Marta ai pus-o, s-ar traduce râsul lui Angel. Marta fiind directoarea de la Resursele umane care ne verifică ținuta la milimetru și care e răspunzătoare pentru imaginea firmei.
Îl privesc pe Angel în treacăt și mă îndrept glonț către mi jefe. Motorul trebuie să treacă măcar o probă de 5 ore de funcționare.
– Nu e timp, îmi spune el fără să ridice ochii de pe tastatură, iasă așa cum poate.
Apoi sună un telefon.
– Juani? răspunde el și brusc tonul plictisit i se schimbă într-unul preocupat. Da. E gata. Da. S-a rezolvat. Grupul iese în jumătate de oră. Pentru nimic, doar știi bine că noi putem scoate orice.
Samuraiul meu tace obosit și nepieptănat.
După ora 7 râdem toți ca proștii după primul rând de cañas. De multe ori vorbim despre ce facem cu viața noastră. La asta, Dani ia întotdeauna o bucată de șervețel pe care o mototolește și o aruncă teatral pe jos.
– În viața viitoare am de gând să fiu un șoim, zic eu printre buzele amorțite.
– Nu, pufnește Angel. În viața viitoare ai să fii o furnică trabajadora care va munci orbește sub pământ.
– Dar suntem deja niște furnici muncitoare care muncesc orbește sub pâmânt! hăhăie Dani indicându-i chelnerului să vină cu încă un rând de cañas.
Acesta vine ca de-obicei, vesel, cu niste măsline din partea casei și cu niște povești despre la cidra asturiana.
– Pentru o călătorie în jurul lumii cu un rucsac în spinare! ridic paharul cât pot de sus. La asta toată lumea hăhăie și ciocnește paharele, dar nimeni nu mă ia în serios.
Plecăm, de-obicei, după vreo 3 ore, iar eu mă orientez după jumătatea de Lună prinsă undeva deasupra orizontului, ca să ajung acasă.
Citiţi şi
Trois Couleurs: Bleu. Culoarea libertății?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
