Presupun că de la Nabokov mi s-a tras totul. Mai exact, de la „Lolita”. Îmi și amintesc cum mă băgam, nopți de-a rândul, de-a bușilea, cu volumașul și veioza sub pat, numai ca să-mi camuflez ochii holbați și sexul așijderea, numai ca să creadă ai mei că m-aș fi culcat, cuminte și flasc, luminos și străin, ca un elev eminent și demn ce eram de coronița de premiant al clasei a cincea. Cred că am citit-o de vreo sută de ori în primăvara aia ploioasă, până să fi împlinit doisprezece ani. Mai cred că știu și acum, pe de rost, după mai mult de 50 de ani, numărul paginilor pe care le-am tot mestecat și pătat de mai mult de cinci sute de ori, dar, mai ales, numărul singurei pagini care lipsea – smulsă probabil de primul cumpărător sau cel care o citise pentru prima oară și o vânduse mai apoi la anticariat – de unde o cumpărase tata. Mereu m-am gândit la faptul că pagina aceea care lipsea din momentul acela (cheie) trebuie să fi fost una extraordinară, iar cel care și-o păstrase, vânzând apoi cartea, nu o rupsese aiurea, ci că s-ar fi cuvenit să fie un om ploios sau să fi devenit un important critic literar. Aveam însă să-mi dau seama mai târziu – pe vremea serviciului militar – că lucrurile nu erau musai să fi stat așa, în sensul că, deh, și din „Răscoala” lui Rebreanu – împrumutată de la biblioteca garnizoanei – lipseau vreo două pagini dintre cele îngălbenite și muncite de atâta citeală, în lipsa cărora întreaga noastră cazarmă a înregistrat o masivă corespondență poștală despre cum și ce i s-a întâmplat înfometatului țăran Petre Petre în iatacul boieroaicei Nadina, ticsit de rahaturi scumpe aduse de prin Parisuri oftătoare. În fine, passons…
După ce mi-am terminat armata la tancuri, m-am întors în orașul natal și m-am dedicat întru totul muncii cinstite de tinichigiu auto. Dădeam cu ciocanul și vedeam cum îmi zâmbește tabla, în timp ce vopseaua îi făcea cu ochiul vecinei de vizavi de casa noastră, chit că mama uda într-una grădina și de atâtea tufe și gladiole, plus frânghiile cu rufe puse la uscat, nu mai puteam nici să dorm, d-apăi să mai și visez. Trebuie să recunosc că m-am îndrăgostit la nebunie de automobilele nemțești, însă pe cele franțuzești, recunosc, le cam fușăream, întrucât mi-am dat seama dintr-un singur ochi expert că turcii lucrează mai conștiincios tabla decât magrebienii. Cu toate astea, într-o biată sâmbătă ploioasă, către sfârșitul orarului de muncă, îmi pică pe cap cu tronc, muc și sfârc, un Peugeot cam ruginit și tușind sacadat, cu o amazoancă de aceeași specie, adică tot franțuzită. Voulez-vous coucher avec…? Problema era că tare aș fi vrut să mai ajung și eu pe acasă, să-mi bag cornul puțintel în pernă. Numai că și ea, la fel, dar în ea. Așa încât ne-am mai strâns noi puțintel șuruburile, le-am mai și deșurubat, le-am mai cromat, le-am mai nichelat, apoi am mai trecut-o puțin prin flacăra acetilenică, sudând-o pe un ștand, în formă de „L”, apoi mi-am reîmbrăcat salopeta albăstrie, de lucru, de nuanța cerului cârn de prin teatrele de copii, mai apoi mi-am strâns cu o infinită religiozitate germanică sculele, m-am pitit în vestiar însă ea tot m-a găsit, așa că m-am văzut nevoit să-i fac pe plac, într-o bujie, prin oraș, unde am mai făcut oarece cumpărături (parizer, pâine, coniac), iar odată ajunși la domiciliu, iar ne-am acuplat.
Și, iată-mă pe mine, coborând scările. Și, iată-mă pe mine coborând scările Casei de Căsătorii… Kling-klang, merci Kodak! Și iată-mă pe mine ajungând la capătul scărilor, întâmpinat de mama-soacră care tocmai sosise, cu întârziere, de la aeroport. Și iată-l pe planorul de socru-meu, strâmbându-se, clipind timid la noi, cu aripile în formă de iertare, pentru întârziere. Și iată-mă pe mine, îmbrățișându-mi mama-soacră, iar ea pierzându-se în mine, mai ceva ca o bucățică parfumată de plastilină, luându-mi mulajul cheilor de la intrare. Și iată-l, aici, pe tata-socru îmbrățișând-o pe mireasă și lăsându-i elicea buzelor lui obosite, pe frunte… În fine… Kling-klang, merci Kodak! În plus, mama-soacră, după ce că era cum era… și mai și arăta cum arăta… mi-a mai și pus mâna pe mobil, ca să-mi dea de înțeles că și ea e pe Orange. Do you like this? Ok.
Acum, ce să mai spun? Cu cea mică nu a durat decât un an. Cu mama-soacră durează și-acum. Și nici acel an măcar n-ar fi durat atât, dacă n-ar fi fost ea, ca să modereze. Singura mea problemă de conștiință este că nu l-am priceput mai deloc pe Nabokov. Și, din pricina asta, poate, că nu am avut, de fapt, nici copilărie, nici sens, prin anii mei cei tineri. Nu știu ce să mai spun, acum. S-a mai și întunecat afară, tăcerea e aproape metalică, luna s-a înălțat ca o iarbă rea, iar blocul paște din noi ca o vacă omnivoră. A spune că mi se rupe este un nonsens. Totuși, luceafărul are forma numărului paginii lipsă și poate numai așa o să reușesc să adorm. Da, luminează bine Criticul, în noaptea asta mată. Iar mâine, mama-soacră o să facă sarmale. Nu îndrăznesc să-i spun pe numele mic, chiar dacă mă văd în ea în fiecare noapte. Măcar atât respect pentru Nabokov și pentru copilăria mea pierdută.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
