Ioana mă priveşte şăgalnic pe sub ochelarii de soare Roberto Cavalli, un început de zâmbet îi arcuieşte colţurile gurii – cam subţire, dar perfect rujată -, iar vârfurile pantofilor Jimmy Choo, cu tocuri de 20 de centimetri, bat ritmic trotuarul terasei la care stăm amândouă, cocoţate pe scaune înalte de bar. Pe mine mă apucă ameţeala doar privindu-i încălţările – eu vara port, de preferinţă, balerini – şi combinaţia cu scaunul pe care mă simt inconfortabil îmi da un fel de vertij. Îl ignor. Ştiu ce înseamnă asta. Mă aşteaptă un inchizitoriu de zile mari. Ei i-aş da voie… doar ei. E cea mai bună prietenă a mea, din clasa a V-a. Ne-am fost, reciproc, sora pe care n-am avut, fiind ambele singure la părinţi.
Ioana s-a măritat foarte bine. A făcut o „partidă” de zile mari, cum se zice, sau se zicea cândva… nu mai sunt la curent cu „partidele” de niciun fel, deci nici cu vocabularul adecvat. Eu abia acum câteva luni am ieşit din „partida” mea, cam jumulită, cam ponosită… dar am ieşit şi asta contează pentru că asta mi-am dorit de mult. Abia m-am reîntors dintr-o vacanţă de cinci zile. Prima din ultimii ani şi prima în care merg de una singură. Mi-am oferit-o ca trofeu de „lins rănile”. Mijloace nu prea aveam, am făcut un împrumut… de aici, lipsa signor-ilor Cavalli şi Jimmy Choo, din garderoba-mi actuală.
Stau cu Ioana la terasă, ea, nerăbdătoare să afle cum mă mai simt, să-mi audă impresiile din vacanţă, eu, nerăbdătoare să mă confesez cuiva.
– Şi? Cum a fost?
Sorb din espresso-ul stretto cu suc de lămâie. Să fac faţă momentului conform aşteptărilor.
-Bine. Superb. M-am relaxat, răspund eu nonşalanţă.
-Se vede. Şi cum te-ai relaxat?
Ritmul vârfurilor de marcă se înteţeşte şi acum îl mai însoţeşte şi o mică percuţie cu linguriţa în cupa ei de îngheţată.
– Ca-n vacanţă, fato! Nebună ce eşti! îi zic cu speranţa deşartă că îi pot abate gândurile. (Sunt o naivă. N-o cunosc eu pe Ioana? Pe sora-mea?)
-Cu cine te-ai relaxat? De una singură?
-Păi, nu singură am plecat? Tocmai de aia. Ca să fiu şi eu singură, în sfârşit.
– N-o să-mi zici că o dichisită şi frumuşică ca tine n-a atras atenţia pe acolo! În Aruba! Come on, girl! De una singură! Mie nu-mi vii cu poveşti de adormit copiii!
… Mda… Ioana are doi (copii), gândesc în sinea mea. O şti ea despre ce vorbeşte.
Şi, brusc, ţâşneşte în mine vitalitatea şi obrăznicia inocentă, dorinţa irezistibilă de a o şoca, de a-i tempera curiozitatea, la fel cum făceam la 13 ani. Ştiu şi eu să surâd şăgalnic, nu înainte de a sorbi cu un nesaţ, puţin cam teatral, ultima picătură de stretto.
– Am atras atenţia, e drept…
– ŞTIAAM! Zi, zi, povesteşte! Cine? Cum îl cheamă?
Ştiu că se bucură sincer pentru mine şi asta mă incită şi mai mult în a-i spune adevărul. Simt şi eu nevoia să mă confesez. Ştiu că doar ei o pot face cu inima împăcată şi fără regrete.
– Louis…
Las o pauză teatrală în suspans.
– Cine-i Louis?
– Un barman. La barul de la piscina hotelului.
– Un barman? TU?
Dezamăgirea i se aşterne pe faţă cu aceeaşi sinceritate cu care îşi manifesta entuziasmul doar câteva clipe înainte.
– Un barman?? Un avocat, un medic, ceva, acolo, un sportiv, un studenţel… orice… un barman nu e de tine…!
Aşteptam această reacţie, aşa că îmi scot asul din mânecă.
– Vrei să-l vezi?
– Ai poze? Da, sigur că ai… da, ok, dă să-l văd.
Şi a lehamite îmi ia iPhone-ul din mână şi-şi scoate Cavalli de pe nas, ca să vadă mai bine.
Mă bufneşte râsul. Şi fără 20 de centimetri de Choo ar fi căzut de pe scaun, cu siguranţă.
Louis e de culoare. E cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut vreodată în viaţă. Un zeu cu trup de abanos, cu o faţă de actor, cu ochii verzi, cu buze arcuite de Adonis, care mi-au oferit cele mai fantastice momente de extaz.
Am petrecut în braţele lui câteva după amiezi, dimineţi şi nopţi de dragoste, în funcţie de orarul lui de lucru, despre care nu bănuiam că există, în afară filmelor, cărţilor, viselor… Am pătimit cu şi lângă pielea lui alături de pielea mea care, în ciuda soarelui tropical, rămăsese de alb frapant… imaginea trupului său în contrast cu aşternuturile imaculate îmi va rămâne întipărită veşnic… oriunde! Oricând!
Ioanei nu i-am spus toate astea. Le înţelege. A amuţit. Cu un oftat abia auzit – mică gelozie? da, între surori e permis – îmi dă înapoi telefonul.
– Bravo ţie, băbătie, glumeşte ea, înghiţind cam în sec. Şi?… vă mai vedeţi?
– Nu cred, îi răspund, sincer. Şi nici nu vreau. Dar nu mă întrebi de ce am venit aşa de relaxată din vacanţă?
– Păi, se vede! Am înţeles, răspunde ea, puţin îmbufnată.
– N-ai înţeles. Îţi dau lovitura de graţie. Am descoperit că un mit nu e doar un mit. De când mă ştiu, credeam că e un mit.
– Ce tot vorbeşti?
Cavalli au revenit pe năsuc ca să mascheze o încruntare iritată.
Chelnerul apare între timp cu nota de plată pe care o achită Ioana, generoasă cum o ştiu. Coborând de pe scaune, mă întreabă:
– Ce mit, fato?
– Size matters!!
Râzând, ne luăm de braţ şi pornim spre cea mai apropiată staţie de taxi.
Guest post by Daffodil
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
