Prin perdeaua de mărgele scrută taverna. Simţurile i se obişnuiră greu cu fumul gros al narghilelelor, mirosind a cireşe putrede. Aşa cum se aştepta, nimeni nu părea să observe scena. Toţi se uitau numai în tăvile de mâncare din faţa lor. Rupeau bucata de lipie, o frăgezeau în sosuri ca să se muleze pe degete şi apoi prindeau cu ea fâşii de carne. Îşi aşeză voalul mai bine şi mai privi o dată în oglindă dacă fiecare podoabă era la locul său, aşa încât să acopere din carnea tare destul cât să facă poftă, dar şi să ascundă cât să nu hrănească.
Scutură tamburina şi câţiva ochi se îndreptară spre ea. Orchestra salută primii ei paşi pe scenă, gleznele ei răspunzând cu clinchetul clopoţeilor de pe brăţările ce prindeau jos şalvarii transparenţi.
Făcu o piruetă şi simţi că a atras deja o privire, două. Poate trei… ba nu, ăla de lângă scenă se uită după ospătar! Din muşchii picioarelor încerca să prindă armonia flautului, făcând abstracţie de ritmul percuţiei. Cele 2-3 priviri se întoarseră înapoi la povara lor bine unsă-n seu de oaie. Nu disperă, ştia că e nevoie de timp pentru ca o carne să atragă privirile pofticioase. Lăsă formele ei să se frăgezească la susurul flautului, aşa cum pulpa de miel îşi pierde tăria în sosul marinat. Se unduia, se învârtea uşor, ca fiecare parte din corpul ei să fie mângâiată de sunetele eliberate de flaut.
Deja se uitau la ea, dar nu lăsaseră din mână bucăţile de lipie. Brusc, simţi în şolduri imboldul contrabasului. Acoperit de bongo şi tobe, vorbea în legea lui, înţeles doar de tamburina din mâna ei. Din fiecare mişcare tăia felii din carne, o mărunţea cu mişcări lungi ale mâinii. Degetele ei păreau că alungă mirosul înţepător de oaie şi culegeau arome nebănuite dintr-un usturoi imaginar, de pe zorzoanele tamburinei culegea praf de coriandru, cimbru, piper. Apoi, cu o unduire a picioarelor ridică praful de pe jos, cu aromă de mentă, boia şi un strop de scorţişoară. Mişcările ei erau tot mai iuţi, iar privirile pofticioase ungeau paşii ei, ca uleiul de măsline.
O mişcare bruscă şi amestecul de pofte şi arome păru că se culcă pe sabia pe care-şi va găsi desăvârşirea, sub mângâierea focului pe care ştia deja că-l iscase în sufletele celor din tavernă. Priviri masculine, arzătoare, învăţate să citească dincolo de voaluri, să pătrundă în adâncurile unei femei chiar dacă-i văd doar ochii…
Hainele de pe ea parcă nu mai puteau ţine ritmul piruetelor, ca şi bucăţile de lipie ornate pe alocuri de muşcătura prea tare a focului, prindeau părţile cele mai bune şi le storceau de grăsime, apucând primele ceva din gust, ca şi cum ar testa amestecul înainte ca el să desfete simţurile gurii. Palmele bărbaţilor abandonaseră mâncarea şi ţineau ritmul tot mai nebun al orchestrei, căutând altă hrană, pentru ochi, suflet şi trup…
Se învârtea nebuneşte, într-o spirală de scântei şi culori. Bărbaţii erau unii în picioare, alţii în genunchi, iar palmele lor se ridicau spre scenă, încercând să prindă stropii de frumuseţe ce prisoseau trupului ei.
La sfârşit, căzu ostoită, în uralele întregii taverne. În timp ce-i strigau numele cu vocile gâtuite de foame, închise ochii. Mai savură câteva secunde aplauzele care o răcoreau precum un pahar de airan. Licoarea groasă şi puţin sărată spăla ultimele urme ale dezmăţului.
În culise, în timp ce se dezbrăca, simţea încă priviri flămânde căutând bucăţi de carne tare. De dincolo de perdea, flautul chema deja alt dumicat spre frăgezire.
P.S. Ya Mustapha poate fi considerat orice, de la cântec pentru copii până la “maneaua” preferată a dansatoarelor orientale, bellydancers, “dansatoare din buric”, dar nimeni nu poate nega acestei piese simple, ca versuri şi ca linie melodică, faptul că e mai încărcată de istorie decât multe ruine spre care călătorim sute de kilometri doar ca să ne fotografiem lângă ele.
Povestea începe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în timpul ocupaţiei franceze în Egipt şi ajunge în Europa în desagii armatei napoleoniene, laolaltă cu pietrele cu hieroglife şi alte minunăţii smulse din monumentele funerare ale faraonilor. Cântecul de copii era o metodă de frondă. “Cherie”, francezul, era iubit “ca sucul de roşii”, adică… deloc. În acea perioadă, europenii abia încercau să impună în Orient tomatele, aduse de puţin timp de către conchistadori din America de Sud, iar rezistenţa era mare, arabii asociind roşiile imaginii cotropitorilor. La polul opus lui “Cherie” era Mustafa, a cărui revenire pe plaiurile natale era asemuită extazului consumului de opium… Mustafa era un “nume de cod”, ca să zic aşa, pentru Mohamed, profetul interzis de administraţia vremelnicei ocupaţii.
Ironizaţi de melodie, francezii totuşi au adoptat-o, dar adevăratul succes apare abia peste încă 150 de ani. Folosită în 2 filme egiptene, piesa e relansată la mijlocul anilor ’50 de Dario Moreno şi Bob Azzam, urmaţi apoi de fratele renumitei Dalida, Bruno Gigliotti. Ca un adevărat simbol al perioadei cosmopolitane a Alexandriei, melodia cu versuri în franceză, italiană şi arabă a fost lansată de un evreu născut în Turcia, unul de origine libaneză, născut în Egipt şi de un italian, născut în Egipt şi naturalizat în Franţa. Peste asta mai suprapuneţi şi faptul că primele versiuni aveau instrumentaţie grecească… Ce amalgam!
Din 1950 în 2011, piesa este interpretată de sute de cântăreţi din întreaga lume, fiind folosită ca inspiraţie chiar şi de legendarii Queen pentru un hit. Acum este una dintre melodiile cu cele mai multe cover-uri din lume, dar puţini mai ţin minte că zorzoanele dansatoarelor ce se mişcă pe linia melodică stârnesc praful aşezat peste mormintele faraonilor… fără exagerare.
P.P.S. Dansul din buric, atât de hulit de snobi, este greşit asimilat inculturii. În fapt, el este unul dintre cele mai bine păstrate ritualuri de celebrare a fertilităţii. Apărut în Egipt, considerat “inima dansurilor orientale”, dansul se transmitea de la mamă la fiică, fiecare stil având amprenta familiei de nomazi ce-l performa. Podoabele, de asemenea, se transmiteau de la o generaţie la alta, singurul accesoriu personal fiind voalul, singurul loc prin care privirea bărbatului poate pătrunde sub carapacea de haine impuse de credinţa zonei.
P.P.P.S. Într-o epocă-n care shaorma şi kebab sunt considerate mâncărurile taximetriştilor, uităm că bucătăria orientală nu e doar o formă de “furajare”, ci o adevărată artă, în care fiecare ingredient are semnificaţia sa, precum cuvintele într-o poezie. Mâncatul cu mâna era (este, încă, în anumite zone) apanajul şefilor tribului, ei fiind singurii ce aveau palmele nemuncite, ele atingând doar coapsele cadânelor, prăselele armelor şi hamul cămilei sau al unui pur-sânge arab. De asemenea, combinarea cărnurilor şi a salatelor în bucata de lipie ţine şi ea de tradiţia fiecărui trib şi “vorbeşte” despre obârşia şi cultura celui care le amestecă.
Ah, uitam, praful de scorţişoară presărat peste carnea tocată din cuţit este singurul “accesoriu” marocan pe care mi-am permis să-l adaug kebabului egiptean…
Pe Alecu îl găsiţi, tot, aici.
Citiţi şi
“Ce să fac ca să slăbesc? Ce să mănânc? Dă-mi o listă!” Iată lista doctorului Adrian Copcea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
