Eu am început şcoala la 6 ani, deşi ai mei n-au prea vrut, ziceau să mă dea la 7. Dar n-au prea avut încotro, le-am zis că eu la grădiniţă nu mai merg că mă plictisesc. Ăsta a fost motivul oficial, declarat. Şi adevărat, numai că mai era unul, ştiut numai de mine.
Deci, între noi acum, eram îndrăgostită de un coleg de grădiniţă care nu-mi răspundea sentimentelor. Degeaba am chinuit-o pe mama cu “nu funda aia, agrafa ailaltă!”, “nu bluza roşie, calc-o acum pe aia albă, mami, te rooog!”, degeaba am exersat în oglinda de la baie fîlfîitul din gene pînă cînd s-au întrebat ai mei dacă n-am, totuşi, vreo suferinţă, de stau atît acolo, degeaba m-au durut globii oculari de cît am fîlfîit din gene cînd îl vedeam dimineaţa, nici cel mai mic răspuns! Nici o vorbă, nici o atenţie, nici un joc împreună măcar! Ei bine, las’că vezi tu, mi-am zis şi m-am hotărît să-i arăt eu lui. Eşti fraier? Mă pierzi, mă duc la şcoală!
Zis şi făcut. Septembrie, altă viaţă! Alte haine, altă lume, alte provocări şi, printre altele, alţi colegi. La alte haine cred că s-a bucurat în taină, că n-a zis-o niciodată, şi mama, că aveam uniformă, măcar scăpase de sucelile-mi de ultim moment “cu ce mă îmbrac”:
După vreo două luni de şcoală am făcut cunoştinţă, în serie şi parţial în paralel, cu pojarul, varicela şi o adenopatie pulmonară. Şi-au urmat alte două luni în care am stat acasă, rar cînd mai ieşeam, şi asta numai să mă vadă vreun doctor.
De ieşit des ieşea maică-mea, pe care o trimiteam zilnic să-mi aducă lecţiile de la şcoală. Doar nu era să ratez primul an şi să afle “el”! Maică-mea, în schimb, a avut o idee şugubeaţă. Iar eu, noroc cu învăţătoarea. Ce s-au gîndit ai mei? Că dacă am lipsit atît de mult de la şcoală, nu voi face faţă pînă la final, şi să mă retragă, că oricum sînt dată la 6 ani. Învăţătoarea – săru’mîna, doamnă! – i-a zis să nu se pripească, întîi să vadă cum mă descurc cînd revin la ore şi apoi să hotărască.
Am revenit, am recuperat, am luat premiul III la final. Şi am sperat să nu afle “el”, că eu voiam, de fapt, premiul I cu coroniţă. Mă gîndisem şi la model de coroniţă, cu ce mi-ar fi stat mai bine, dar în fine, soarta crudă…
Ce vreau să vă zic cu asta? A, nimic despre şcoală. Vreau să vă zic că dragostea-ţi dă aripi.
PS: Peste ani, şoc! Prima zi de liceu, pe cine văd?! Pe “el”! Da, colegi de clasă. Cînd să zic că viaţa e atît de frumoasă şi ce minunat le aranjează pe toate, îmi dau seama că nu prea le aranjează pentru toţi. Era la fel de frumos, la fel de blond, la fel de cu ochi albaştri şi la fel de tăcut. Abia dacă deschidea gura, şi atunci cînd o făcea, zicea o prostie. De 5 cu mare îngăduinţă. Aşa că viaţa a aranjat în aşa fel încît în aceeaşi clasă să fie unul şi mai frumos, şi deştept. Mai departe nu vă spun. 🙂
Pe Florina o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
”Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști”
Bolile cu transmitere sexuală – o mare problemă în lipsa educației
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
