God’s will works in many ways or forms.
Asta îmi spun încercând să bat destinul. Îmi spun că o să fie și mai bine. Că acum e mai bine decât acu’ cinci luni. Încerc să îmi schimb perspectiva. Schimbare de paradigmă. E la modă cuvântul.
Dar Crăciunul nu e timp de schimbare. Crăciunul nu înseamnă să îți tăi rădăcinile, să pui punct și să o iei de la capăt. Crăciunul e despre viață, despre lumină. Nu, nu aia din brad. Aia din suflet. Spiritul Crăciunului e cea mai pură formă de iubire. E perioada valorilor morale. E perioada familiei. Și atunci, cum pot eu, chiar acum, să mă dezradacinez?
Când eram copil aveam o traditie în casă. Eram încă singură la părinți. Familie de chiaburi. Bunicul meu era un om iubit iar eu eram singura și favorita tuturor. Eram lumina ochilor lor. Cea mai frumoasă, deșteaptă și cuminte realizare. În fiecare an, în ajunul Crăciunului împodobeam bradul cu tata. Puneam globurile așa cum voia el. Coșulețele cu nuci, la fel. Jos, la baza bradului, unde ramurile îs mai strașnice. Și ascultam colinde. La casetofon. Că n-aveam net pe atunci. Mama nu era nicicând în fotografia asta de familie. Mama era la bucătărie. Făcea negresă și doboș. Mama era învăluită de miros de nuci coapte și cacao în timp ce tata mă învăța reguli de baza în fizica împodobirii bradului. Aveam brad natural. An de an. Copilăria Crăciunurilor mele a fost cu miros de brad. Globuri mai bătrâne decât mine, instalații cu firele îngălbenite și becuri care mai dădeau rateuri. Atunci am auzit prima dată de legătura în serie. Atunci am învățat prima mea lecție de fizică.
Și, la final de joacă, bunicul meu își lua un scaun, se așeza cuminte și cânta cu mine și cu tata « O, brad frumos ». Bunicul meu era capul familiei. El era cel care ne ținea împreună. Care punea opreliști și reguli. Lumina era stinsă. Vocile noastre se îmbinau cu jocul de lumini din brad. Și mama tot lipsea. Mama nu era acolo să mă țină de mână. Familia nu era completă. Și nu m-a deranjat asta niciodată în copilărie. De fapt, nu m-a deranjat niciodată până acum. Și tot de Crăciun, tot atunci, aveam casa plină de oameni. Prieteni de familie. Dar niciodată nu erau prea mulți copii. De fapt, nu erau deloc. Eram doar eu. Cu lecția făcută. Trebuia să nu mă dau în stambă. Să fiu cuminte.
Asta era Crăciunul meu. E o amintire frumoasă din care am învățat ceva. Legarea becurilor în serie și faptul că familia înseamnă o legătură profundă. Familia înseamnă mama și tata. E o valoare pe care, fără să vreau, mi-am insuflat-o singură. Și astăzi, singurul lucru pe care mi-l doresc de Crăciun e să împodobesc bradul cu bărbatul pe care îl iubesc, să stăm o jumătate de ora ținându-ne în brațe pe o canapea și apoi să ne întoarcem la ale noastre. Dar să am o jumătate de oră în care să îmi consolidez valorile pe care le prețuiesc atât de mult. E dovadă mea maximă de umanitate într-o societate consumeristă. E singurul lucru care contează la final de an. Sau la orice final.
Guest post by Mădălina
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Oglinzile și energia din casă: cum influențează lumina și spațiul
Era bine să fii deșteaptă, că frumoasele sigur ajungeau niște c*rve. Și am ajuns deșteaptă
Să mă prezint, sunt fosta soție a lui Petru (cutia cu surprize)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
