“Portocaliul era culoarea dominantă în revoluţia ucrainenilor din 2004. Era multă speranţă acolo. Protestele de astăzi sunt născute din disperare. Culoarea Euromaidanului e neagră. Oamenii nu mai cred în politicieni, fie şi cei din opoziţie, şi nimeni nu mai speră că UE sau americanii vor veni să-i salveze. Euromaidanul din Kiev e un loc negru, unde oamenii obişnuiti luptă din disperare pentru un ideal care la noi, în România, sună a moft şi e adesea tratat cu cinism: libertatea.” Așa își începe Vlad Mixich reportajul făcut la Kiev. Unde arde. Rău.
“Mă întreabă dacă noi, românii, privim cu ochi buni revoluția lor. Mă întreabă dacă nouă ne-a fost mai bine după ce am intrat în UE. Mă întreabă de ce europenii nu fac pentru Ucraina mai mult decât să emită niște declarații. Îi spun că răspunsurile nu sunt simple. Că democrația e un mecanism complicat. Nikola știe asta și crede că “democrația e cea mai rea formă de guvernare, cu excepția tuturor celorlalte”. Stau pe o baricada din Kiev, înconjurat de fumul gros al cauciucurilor arse, și ascult citate din Churchill. Zâmbesc involuntar către o ucraineancă roșie în obraji, care, de jos, îmi întinde un sandviș cu gem. Îl iau. Răscoala aprinde sângele și pofta de mâncare.”
Despre ce se întâmplă la Kiev aflăm de la agențiile străine de știri, asta în caz că ne interesează. Nu avem jurnaliști “la fața locului”. Și, pe bună dreptate, când Vlad Mixich a pus pe Facebook linkul către reportaj l-a însoțit cu aceste cuvinte: “Dacă vă deranjează că niciun reporter din România nu e acum la Kiev, întrebați-vă când ați plătit ultima dată 1 Euro pentru un reportaj care v-a plăcut.” Mulțumim, Vlad.
Citiţi şi
Ce au în comun Trump, Putin și Georgescu
