M-am îndrăgostit în viața asta de vreo câteva ori. De fapt, ca să fiu sinceră, e starea mea naturală. Și, de fiecare dată, am fost convinsă că… „asta, de-acum, e MAREA MEA DRAGOSTE”. Fiindcă, pentru mai puțin, nici n-are sens să te îndrăgostești.
Știu ce-am vrut de la „bărbatul vieții mele”, deși poate n-a fost întotdeauna „fair” că n-a știut și el. Dar undeva, în adâncul meu, tocmai dorința asta de a primi fără să cer lucruri… inefabile (ciudățenii de femeie cu capul în nori!) a făcut diferența.
Am avut parte de bărbați excepționali – în sensul romantic al termenului – adică unici, imposibil de uitat și imposibil de urât, la sfârșit. Poate au avut în comun talentul de seducători, pe care nicio femeie nu poate să-l ignore. Poate tandrețea în ipostaze calme sau tumultuoase, spiritul viu și, cu o singură tristă excepție, simțul umorului.
Îndrăgostirea e un lucru serios și important pentru mine. În lipsa ei, „next level” e absolut exclus.
Și totuși, vorbind zilele astea cu prietena mea cea mai bună, am avut o „revelație” pe cât de simplă, pe atât de ilară. Dacă e s-aleg bărbatul vieții mele, știu cu siguranță acum să definesc și nesuferitul de „inefabil”. Pe lângă faptul că bărbatul vieții mele are farmec, spirit, umor, recită din poetul național de secol XII, ar putea declanșa toate revoluțiile din lume, e super sexy când îl imită pe Stevie Wonder, e și singurul care a avut ceva de spus despre chiloții mei. Ceilalți nici nu i-au băgat în seamă.
Guest post by Niko T.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mesaj pentru prietenii și cunoscuții tăi de la… scumpa ta amantă
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.