Singurătatea este o stare de fapt, dar cei singuri sunt mereu împreună în această situație. Pe oameni nu îi răscolesc lucrurile în sine, cât percepția asupra lor. Cine și-ar putea închipui că, în cele mai negre clipe ale sentimentului de alienare și de excludere pe care singurătatea le provoacă, trăiește totodată într-o profundă comuniune și complicitate cu cei asemeni? Folosind cuvintele greșit, ajungem să trăim o realitate emoțională distorsionată. Iar a folosi cuvintele greșit înseamnă și a le folosi doar pe jumătate. Singur nu înseamnă doar „solitar”, „izolat”, „retras”, ci și „prin forțele sale”, „din proprie inițiativă”. Singurătatea emoțională este un act de voință, nicidecum o fatalitate. Nu plângeți de milă nici unui om singur. Celor izolați din cauza vârstei sau a statusului social le datoraţi alte sentimente și acțiuni, precum solidaritate umană (timp fizic – voluntariat, ajutor – bani sau bunuri).
Singurătatea e o gripă ce pare că nu mai trece. La început violentă, cu manifestarea febrilă a gândului că trebuie să faci ceva (de obicei să te agăți de oameni ca de un medicament la plic), apoi latentă, cu frisoane din oră în oră, în care cobori „de unul singur” („din voință proprie”) la temperatură joasă a pesimismului. Din oscilațiile prea fierbinte – prea rece, singurătatea se instalează cu toată puterea cuvântului care i-a dat nume și existență. Nu este cel puțin ilar că ajungem singuri din dezgust, din drame ale comunicării, din abandon și naufragiu, ca apoi să ne cuprindă fierbințeala dorinței de a ne întoarce, de a ne entuziasma din nou, de a avea cu cine schimba o vorbă? Că pe drumul de întoarcere ne înghețăm amintirile și memoria inimii de-a iubi, din rezerva lașă a celui care-a pățit-o, care le-a văzut și le-a trăit pe toate? Abia acum singurătatea ne ia în stăpânire. Și-a găsit terenul propice în care să își înfigă rădăcinile subțiri, dar adânci: resentimente, angoase, prejudecăți și certitudini sentențioase. Ajunși în asemenea hal, viața ne ține în carantină pe bună dreptate. Virusul resentimentului, o dovadă a faptului că nu te-ai recuperat, e extrem de contagios și se răspândește cu viteza clevetirii, a bârfei, a terfelirii fericirii celorlalți. Virusul resentimentului e manifestat la cei care, când tuturor le e lumea mai largă, încep să urle că nu există Crăciun, că nu există luna mărțișorului, că ziua îndrăgostiților e o imbecilitate prizată de mase ignorante care nu au aflat că totul e o conspirație consumeristă gândită și implementată la nivel global.
Și, totuși, cum ieșim din carantină? Înlocuind cuvântul și schimbând starea de fapt. Singurătatea, cu așteptarea. Oamenii singuri de asta și suferă: de prea multă așteptare ca ceva să se schimbe, cu răbdarea făcută praf de zilele care se trec și nimeni nu apare la orizont. Să aștepți, să ai răbdare, să speri și iarăși să aștepți. Suntem oameni în așteptare și nimeni nu e singur în această stare.
Citiţi şi
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Seexul după 40 de ani sau despre sfârșitul cumințeniei
Orice i s-a întâmplat altuia ni se poate întâmpla și nouă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
