Singurătatea nu e de două feluri, ci sunt două singurătăți deși tu faci curte uneia și numai uneia cu care juri să petreci viața până când moartea va da peste voi să vă unească pentru totdeauna.
Prima singurătate e tainică, dorită, visată. Acasă, în familie, când ai mereu pe cineva alături care vrea ceva de la tine și uită să întrebe dacă nu ai și tu nevoie de ceva de la el. La muncă, unde toți îți stau pe cap, șefi, colegi fără chef de lucru, clienți super ambiționați să aibă mereu dreptate etc. etc. Și, ca să pună capac, acești agresivi controlori de calitate, pârâcioși de profesie, cărora li se spune șoptitori (turnători). Legea îi acoperă ca să aibă de unde să ne descopere pe noi, bieți păcătoși și urâcioși, când e să se spună adevăruri despre pielea proprie (numită în limbi străine legacy). Bun, asta e singurătatea visată și uneori luptată. Adică să ai putere peste alții să nu se mai uite la tine, să pună mâna pe tine, să îți ia tot din casă că nu îți plătești facturile la timp. Singurătatea asta e un vis, e Marilyn Monroe renăscută, coafată și proaspăt îmbăiată, așteptându-te în patul proaspăt așternut în timp ce îți gângure la ureche „Mr. President I am all yours…”. Nope, ia-o tu pe Monroe, că eu nu am găsit-o până acum.
Citește și Singurătatea femeilor frumoase
A doua singurătate e cea reală, care miroase urât, dacă nu duci gunoiul la timp din casă, care te face să te împiedici de lucrurile pe care nu le pui la loc (și pe care nu le-ai găsit cu o zi în urmă, deși ai răsturnat casa ca să le dai de urmă), pentru că altădată era cineva care le punea la loc și pentru tine.
Singurătatea lângă care mori de foame pentru că descoperi că ești prea bătrân să înveți să gătești și prea leneș să te târăști până la primul restaurant să uiți de golul din stomac care seamănă ca două picături de apă cu cel din suflet.
Singurătatea asta urâcioasă este însă ca o gloabă pe care, dacă știi cum să o iei, poate să se dea de trei ori peste cap și să se facă cel mai grozav armăsar de pe lumea asta. Numai că trebuie să îi faci curte, să îi aduci cadouri (numite în vechime sacrificii) să începi să îi declari și apoi să te convingi că nu mai poți trăi și nici muri fără ea.
Cercul se închide, dar și acolo singurătatea e cea care vine cu noi, nu ne lasă în pace și urcă la ceruri alături de bietul nostru suflet care ar vrea, măcar acolo, să nu trebuiască să spună una, alta, să nu i se pară singurătății că ne-am supărat pe ea și nu mai vrem să-i vorbim.
Și de aceea propun să se producă de acum capace de sicriu circulare, să avem unde să ne învârtim când lumea vorbește despre noi deși nici nu ne-au văzut cum ne arată groapa cea de toate veșniciile, de care nimeni nu scapă oricâtă gălăgie ar face țipând că nu avem dreptate.
Citiți și alte articole scrise de Dan.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
