Cvintetul lunii martie
Singura dragoste adevărată, adevărată pînă la Dumnezeu,
este cea a părinților pentru copiii lor –
celelalte sînt pasiuni intense și fulgurante
ca niște focuri de artificii explodînd
în întunericul și răceala acestei lumi,
ca să îmbraci singurătatea în ceva fierbinte,
să topești gheața care te sufocă.
Cînd trec, lumea devine încă mai aspră,
Mai înghețată, mai atroce.
Numai ei îți iartă orice vorbă nepotrivită,
orice faptă josnică, orice păcat,
numai ei îți iartă dinainte totul.
Sînt orfan – un orfan al universului.
***
A dispărut totul, totul s-a dus ca și cum n-ar fi fost aievea –
și înscenarea de un curaj nebun din cimitir,
și cealaltă, uluitoare, în plină lumină a amiezii,
pe cîmpul verde smălțuit de flori, la marginea
pădurii din coasta de nord a orașului –
și chiar chipul iluminînd de la depărtare
între pîlcurile de chiparoși și smochini.
Niciodată nu voi mai coborî treptele abrupte
de la intrarea în peștera zeului și din adîncime –
teroarea întruchipării altei peșteri, pierdută,
una netedă și luminoasă, neverosimilă
în blînda, calda sa ospitalitate.
Eu oaspete nu voi mai fi – mă vor bîntui
Imaginile, foșnetul delicat, toate gusturile,
parfumurile toate. Amintirile îmi vor atîrna
de grumaz ca bilele de oțel tîrîte de prizonieri
între un loc de detenție și altul.
Pînă se rupe filmul, pînă începe
începe călătoria în marea și muta uitare.
***
Nu vine niciodată somnul cînd îți trebuie cu adevărat!
Și cînd vine, e înșelător și crud – te bîntuie cu imagini
ale unei alte vieți, cea dinainte, amestec de explozie
și calm, blînde intensități ca o rugăciune adevărată
în onoarea unei zeițe păgîne.
Cînd te cuprinde și crezi că ești liber în pașnica retragere,
în blîndul refugiu, ca un călător ajuns într-o cumplită
vijelie, se sparge în mii de fărîme entropice –
așa mintea ta, așa inima ta se strînge spasmodic
precum pumnul accidentatului acela de pe o șosea
uitată de mult – nu și pumnul în mișcare reflexă.
Iar liniștea care îți sparge timpanele
nu e liniștea aceea. Și tu ești altul, altcînd
și altunde…
***
Nu e nobil, nici măcar onest nu este
să pui în brațele altcuiva povara prostiei tale –
nu, nu e deloc în regulă să-ți închipui că durerea ta
vine din altă parte, dinspre altcineva…
Ea este cu tine, ea este în tine, ea este din tine
și e meritul tău pînă la ultima picătură de sînge,
pînă la ultima gură de oxigen și azot.
Substituția nu ajută la nimic – intensitatea
rămîne aceeași, dar porți semnul rușinii
pe obraz, semn de groază și moarte.
Picătură după picătură, bulă de aer după bulă.
Să nu urăști, poartă-ți cu demnitate crucea.
Tat twam asi. Nu altcineva.
***
În prima atingere este înscrisă întreaga poveste,
de la prima la ultima pagină, cu înălțimile
și cu prăbușirile sale, cu întreg cortegiul
de imagini, cuvinte și întîmplări,
cu liniștea adîncă a somnului împreună –
întreg viitorul devenit spasmodic trecut.
Și cînd totul se duce, imaginea primei atingeri
învie cu o violență de neînchipuit. Totul e acolo, totul –
și ochii, și buzele, și pielea catifelată,
și binecuvîntata peșteră în care atît ai explorat.
Paroxistic, atroce totul invadează memoria.
Atunci, în clipa primei atingeri, a fost pusă
în pămînt și udată cu infinită grijă
sămînța durerii ce avea să vină-n galopul năpraznic.
Nu e nimeni vinovat pentru-această întîmplare –
sau toți sîntem de vină…
Carmen saeculare
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
