“Varianta cea mai vehiculată este aceea că starul pop a rupt o poză a Papei în timpul unei emisiuni „Saturday Night Live” și a deraiat cursul propriei vieți. Dar dacă opusul ar fi adevărat?
Sinead O’Connor este singură, așa cum preferă să fie. Ea a traversat perioada pandemiei într-un sătuc dintr-o zonă muntoasă a Irlandei, uitându-se la emisiuni despre crime, cumpărând online ornamente de grădină în formă de zâne și privind știrile CNN. De curând, într-o după-amiază înnorată, când ne-a dat acest video-interviu (18 mai 2021), cu hijab pe capul ei ras și cu o țigară pe care o ținea permanent între degete, aplecată deasupra iPad-ului, părea ca și cum era închisă ermetic în mica ei lume.
©Ellius Grace pentru The New York Times
„Sunt norocoasă, pentru că mă bucur de propria mea companie”, spunea ea.
Căsuța ei era decorată în culori luminoase și saturate, care o evidențiau ireal de fundalul monoton al cerului irlandez. Trandafiri roz erau aliniați la ferestre, iar zeița Hindu, Durga, își întindea cele opt brațe ale ei de-a lungul unei pături aflată pe o canapea comodă de culoarea cireșei. Când O’Connor mi-a făcut un mic tur al casei în timpul video-interviului nostru, locul părea că se strânge în sine: florile erau false și cumpărate de pe Amazon, iar cele două scaune din catifea nu păreau făcute pentru a se sta pe ele.
„Intenționat am cumpărat scaune inconfortabile, pentru că nu îmi place să stea foarte mult timp cineva aici. Îmi place să fiu singură”, a recunoscut cântăreața. A rostit aceste vorbe cu un chicot răutăcios care suna aproape ca o invitație.
O’Connor este, oricât de mult s-ar chinui să nu fie, irezistibilă. Ea emană o tandră familiaritate, datorită zâmbetului inocent, a felului în care dezvăluie lucruri personale și a faptului că posedă întâmplător una dintre cele mai populare figuri din istoria culturii pop. La începutul anilor ’90, O’Connor devenise atât de faimoasă, că înseși dimensiunile craniului ei păreau întipărite în conștiința publicului. Dacă vă amintiți două lucruri despre ea, acelea sunt că a ajuns celebră cu un prim-plan îndelungat în videoclipul melodiei „Nothing compares to U” și că uitându-se fix la o cameră de luat vederi în timpul unei emisiuni Saturday Night Live, a rupt o poză cu Papa Ioan Paul al II-lea și și-a ucis cariera.
5 octombrie 2014, Milano, într-un program TV. Foto: Antonio Calanni
Însă, artista nu vede lucrurile astfel. De fapt, simte chiar contrariul. Ea și-a scris memoriile, „Rememberings”, care refac povestea din perspectivă proprie. „Am sentimentul că deținerea unui Nr. 1 mi-a deraiat cariera, iar ruperea fotografiei m-a readus pe șine”, scrie cântăreața.
O’Connor însăși s-a considerat ca o golancă care protestează prin muzică. Când a ajuns în topul clasamentelor muzicale, era captivă. „Presa mă făcea să fiu nebună, deoarece nu mă purtam așa cum ar fi trebuit să o facă un star pop. Mi se pare că a fi o vedetă pop este similar cu a fi într-o închisoare. Trebuia să fii fată bună”. Or, Sinead O’Connor nu este fix asta.
„NEBUN” este un cuvânt care lucrează murdar din punct de vedere cultural. Este un mod mai ocolit de a te referi la o boală mintală, da. Însă, este totodată și o etichetă alunecoasă care are foarte puține de-a face cu felul în care funcționează creierul unei persoane și are implicații în schimb în modul de percepție culturală al respectivei persoane. A numi pe cineva „nebun” este cea mai puternică tehnică de reducere la tăcere. Îi răpește acelei persoane propriul subiectivism.
La momentul apariției lui Sinead O’Connor la Saturday Night Live, pe 3 octombrie 1992, ea fusese deja etichetată drept nesănătoasă, după ce boicotase Premiile Grammy, unde fusese nominalizată pentru albumul anului (ei urmăreau „doar câștigul material”, spunea ea) și după ce refuzase să cânte „The Star-Spangled Banner” înaintea concertelor ei (deoarece imnurile naționale „nu au nimic de-a face cu muzica în general”). Din acel moment, reputația ei a fost într-un pericol permanent.
„Nu regret că am făcut-o. A fost genial”, a spus ea referitor la protestul împotriva abuzurilor din Biserica Catolică. „Totuși, a fost foarte traumatizant. Se deschisese sezonul la tratarea mea într-un fel de parcă aș fi fost o cățea nebună”, a adăugat O’Connor.
La scurtă vreme după emisiunea cu pricina, O’Connor a apărut la un concert-tribut al lui Bob Dylan, iar în momentul în care mulțimea a huiduit-o, era atât de surprinsă că, inițial, crezuse că lumea îi ia în râs costumația. Joe Pesci a amenințat că ar pocni-o într-un monolog la Saturday Night Live, iar mai târziu, pe aceeași scenă, Madonna a râs de Sinead într-un mod blând, dar condescendent, încruntându-se în timp ce rupea o fotografie a lui Joey Buttafuoco, vedetă a tabloidelor implicată într-un scandal sexual. O’Connor era condamnată de Liga Anti-Defăimare și de grupul numit Coaliția Organizațiilor Național-Etnice, care a închiriat un compresor pentru a zdrobi sute de albume ale artistei în fața sediului casei ei de discuri. Washington Times a numit-o chiar „fața urii pure”, iar Frank Sinatra a descris-o drept „o muiere proastă”.
Memoriile lui O’Connor vin într-o vreme în care cultura pare nerăbdătoare să reevalueze aceste vechi judecăți. Cel mai bun comentariu de la o secvență de pe YouTube al unui montaj dintr-un episod ”Behind the music” este: „Putem spune cu toții că ea a avut dreptate!”. Puține naufragii culturale au fost mai justificate de trecerea timpului: abuzurile față de copii și mușamalizarea acestor fapte în cadrul Bisericii Catolice nu mai sunt demult secrete. Papa Ioan Paul al II-lea a recunoscut în cele din urmă rolul bisericii în 2001, la un deceniu distanță de actul de sfidare al lui O’Connor.
Însă, reacția virulentă la adresa cântăreței nu a fost doar despre faptul că artista are dreptate sau nu; era despre genul de provocări pe care le acceptăm de la femeile din muzică. „Nu din cauză că eram celebră sau ceva, însă din cauză că eram o ființă umană, aveam dreptul să ridic mâna și să spun ce simțeam”, spune O’Connor. Unii artiști sunt de-a dreptul înzestrați să șocheze în moduri menite să vândă mai multe albume, iar alții să își tempereze furia socială în muzică acceptabilă, însă „Sinead nu este stilul temperat. Din acest punct de vedere, este cu adevărat o femeie irlandeză”, spune prietenul ei, Bob Geldof, muzician și activist.
Pentru a înțelege de ce O’Connor poate vedea punerea ei pe lista neagră culturală ca o eliberare, trebuie să înțelegi cât de profund neînțeleasă a fost de-a lungul carierei. Era încă adolescentă când a început să lucreze la primul ei album neînfricat și diafan, „The lion and the cobra”, când un director al casei de discuri a chemat-o la un prânz și i-a transmis să se îmbrace mai feminin și să-și lase părul să crească. Așa că s-a dus la o frizerie și l-a ras de tot. „Arătam ca un extraterestru”, scrie ea în carte, ceea ce era într-un fel o portiță de scăpare de la a arăta ca o femeie umană. Când O’Connor a rămas însărcinată în toiul înregistrărilor pentru album, ea spune că directorul casei de discuri a sunat un doctor și a încercat să o constrângă să avorteze, lucru pe care l-a refuzat. Primul ei fiu, Jake, a venit pe lume la scurtă vreme după apariția albumului.
Mai târziu, după ce „Nothing compares to U” a transformat-o într-o stea a muzicii, O’Connor a spus că autorul piesei, Prince, a terorizat-o. Ea s-a angajat să dezvăluie detaliile „când voi fi mai în vârstă și voi scrie propria carte”, iar acum are ocazia: scrie că Prince a chemat-o la vila lui macabră din Hollywood, a certat-o pentru că înjura în interviuri, și-a instruit majordomul să îi servească supă în ciuda faptului că ea refuza în mod repetat și i-a recomandat blând să se bată cu perne, numai ca s-o lovească tare cu un obiect mai dur pe care-l lăsase să îi scape în fața de pernă. După ce a evadat pe propriile picioare în toiul nopții, scrie ea, Prince a hărțuit-o cu mașina, pur și simplu a ieșit afară și a urmărit-o până aproape de șosea.
Prince este genul de artist care este apreciat drept nebun în sens pozitiv, ca și cum „trebuie să fii nebun ca să fii muzician”, spune O’Connor, „însă este o diferență între a fi nebun și a fi un abuzator violent de femei”. Totuși, faptul că cele mai cunoscute cântece ale sale sunt scrise de această persoană nu o deranjează deloc. „În ce mă privește, sunt cântecele mele”, afirmă O’Connor.
Manifestul lui O’Connor din emisiunea Saturday Night Live a fost unul mai personal decât știe lumea. În carte, ea detaliază felul în care a fost abuzată fizic de către mamă de-a lungul copilăriei. „Am luat un premiu la grădiniță pentru că am putut să mă ghemuiesc în cea mai mică minge, însă învățătoarea nu a știut niciodată de ce puteam să o fac atât de bine”, scrie artista. Există un motiv, în videoclipul melodiei „Nothing compares to U”, ea începe să plângă atunci când ajunge la versul despre florile mamei. O’Connor avea 18 ani la moartea mamei sale, iar în acea zi, a dat jos și una dintre pozele de pe peretele din dormitorul femeii care i-a dat viață: cea cu imaginea Papei. O’Connor a păstrat poza cu grijă, așteptând momentul potrivit ca s-o distrugă.
„Abuzurile din copilărie reprezintă o criză de identitate, iar faima este tot o criză de identitate, așa că am dat dintr-o criză de identitate în alta”, spune cântăreața. Iar când a încercat să atragă atenția spre abuzurile asupra copiilor folosindu-se de propria celebritate, a fost defăimată. „Oamenii ar spune că e fragilă. Nu, nu, nu. Mulți s-ar fi prăbușit sub povara de a fi Sinead O’Connor, dacă nu ar fi fost Sinead”, spune Bob Geldof.
În schimb, O’Connor s-a simțit eliberată. „Puteam să fiu doar eu însămi. Să fac ceea ce iubesc. Să fiu imperfectă. Chiar supărată. Nu sunt un star pop. Sunt doar un suflet care simte nevoia să țipe în microfoane uneori”, scrie ea în carte. Artista crede că reacția a îndepărtat-o de o viață greșită, în lumea pop-ului de consum, și a forțat-o să își câștige traiul din prestații live, care o fac să se simtă cel mai confortabil ca artist.
„Rememberings” este cronica unei vieți dificile, dar este de asemenea și delicios de amuzantă, începând cu titlul. („Așa cum am mai spus, nu îmi amintesc multe amănunte din cauza faptului că eram constant euforică”, scrie ea). Cartea este plină de povești fermecătoare din apogeul carierei artistei. Ea respinge afirmația solistului de la Red Hot Chilli Peppers, Anthony Kiedis, care susține că ei ar fi avut o mică relație („doar în mintea lui”), dar confirmă o aventură cu Peter Gabriel (pentru a descoperi termenul profan pe care îl atribuie acesteia, trebuie citită cartea).
Însă, cartea nu oferă un fel de justificare ordonată și veselă. Aceste momente de reevaluare culturală pot apărea ca acordarea unui premiu de consolare; consecințele judecăților trecute nu pot fi inversate niciodată cu adevărat. Între timp, aceeași dinamică se tot repetă, iar și iar. În ultimii ani, sănătatea mintală a lui O’Connor a devenit pretext pentru terapia-divertisment a unora ca Dr. Drew și Dr. Phil, care prosperă din prezentarea bolii ca dramă și transformând durerea în spectacol.
O’Connor a văzut puține similitudini cu felul ei de a fi în femeile care i-au urmat – Amy Winehouse și Britney Spears. „Ce i-au făcut lui Britney este dezgustător. Dacă vezi un străin plângând pe stradă, îl iei sau o iei în brațe. Nu începi să îi faci poze, știi?”, spune O’Connor, care știe și că în noaptea în care Spears a fost catalogată drept nebună, aceasta s-a ras în cap: „De ce afirmau că e nebună pentru că s-a ras în cap? Eu nu sunt”.
O’Connor încă se tunde singură, la aproximativ 10 zile: „Pur și simplu nu mă simt eu când am păr”. De obicei, își acoperă capul cu un hijab; ea s-a convertit la Islam în urmă cu câțiva ani și și-a luat numele Shuhada Sadaqat, cu toate că răspunde în continuare și la cel vechi. Ea a scris prima parte a memoriilor sale în 2015, însă după interveția de histerectomie și „o cădere totală”, așa cum spune în carte, i-a luat ceva timp până să-și reia proiectul.
A petrecut șase ani înăuntrul și în afara unei instituții de boli psihiatrice – cartea este în parte dedicată angajaților și pacienților de la Spitalul Universitar St. Patrick – iar acum are o anume claritate despre felul în care îi funcționează mintea. În principal, știe că suferă de o complexă tulburare post-traumatică din cauza stress-ului și că are tulburări de personalitate. Dificultățile în a-și aminti perioada „Saturday Night Live” sunt de asemenea rezultatul acestei traume. „Au fost 10 ani foarte, foarte singuratici. Am cu adevărat încredere în subconștient. Dacă acesta nu vrea să îți amintești ceva, atunci există un motiv foarte bun pentru asta”, spune O’Connor.
Artista nu a înțeles niciodată de ce oamenii au fost atât de atrași de muzica sa. Însă, în urmă cu câțiva ani, se pregătea să meargă într-un tur după o lungă pauză, moment în care „nu mi-am putut aminti nenorocitele de versuri ale niciunuia dintre cântece”. Pentru prima dată, a căutat pe internet artefacte ale carierei ei. „Mă gândeam, Iisuse Hristoase, asta e chiar bine. Asta sunt eu! Dumnezeule!”, spune ea.
Tot în urmă cu câțiva ani, producătorul irlandez David Holmes a abordat-o pe O’Connor la un eveniment și a întrebat-o dacă nu ar vrea să scoată împreună un album despre vindecare. „Este o persoană incredibil de complexă și nu ar fi judecată niciodată. Nu se abate de la drumul ei de a încerca să nu rănească pe nimeni. Este doar Sinead și își poartă inima pe mânecă”, spune Holmes. Albumul lor de șapte piese, „No veteran dies alone”, urmează să apară anul acesta (n.red 2019).
Sound-ul diafan al lui O’Connor a dobândit un „curent” atrăgător de brut. Când interpretează versul „There are two mes, the one that you see/and the real me, who I’m not supposed to be”, forța ei este de netăgăduit. Așa cum spune Holmes, „are acea voce, ca a unui prieten”.
Prietenii lui O’Connor o descriu ca pe o persoană naturală și iubitoare. „Este un suflet generos. A avut grijă de mine când aveam cu adevărat nevoie”, spune Shane MacGowan, solistul trupei Pogues. „Tocmai am aflat că te poți baza pe ea, iar acesta cred că este cel mai important lucru”, spune și vechea ei prietenă, Kara Hanahoe.
O’Connor este dedicată corespondenței prin email; email-urile ei sunt semnate „Sinead/Shuhada” și conțin în punctuație emoji-uri cu ochelari de soare și flori de cireș. Totuși, stresul ei post-traumatic s-a transformat în agorafobie, iar circumstanțele nu le-au permis oamenilor să rămână prin preajma ei. Geldof cunoaște prieteni care nu mai vor să-i vorbească lui O’Connor, dar el nu este unul dintre ei. „Poate spune orice dorește despre mine și soția mea. Pentru că ea este ea”, spune Bob.
©Ellius Grace pentru The New York Times
O’Connor este fericită singură, cu grădina ei, țigările Mayfair, iPad-urile și „iubitul imaginar” Taye Diggs, care îi țin companie alături de episoadele din „Murder in the first”. „Nu am avut un succes prea mare în a fi o iubită sau o soție. Sunt destul de dificilă, să recunoaștem”, spune ea.
Cu câteva luni în urmă, când s-a mutat în căsuța ei binecuvântată și izolată, a descoperit că și alte femei singure locuiesc în apropiere. La scurtă vreme, câteva dintre acestea au venit să-i ofere pâine și biscuiți, iar astfel s-a ales cu un grup de prietene pentru prima oară din adolescență. „Am îngropa cadavre una pentru cealaltă”, spune cântăreața.
Dificultatea lansării unor memorii este aceea că O’Connor a fost forțată să își retrăiască trecutul, iar asta poate fi o experiență traumatizantă, chiar dacă stimulează o evaluare culturală. „În josul munților, așa cum îi spun eu, nimeni nu poate uita de Sinead O’Connor. Însă, sus în sat, nimănui nu-i pasă, ceea ce e foarte frumos pentru mine. Este adorabil să ai prieteni”, conchide artista.”
Traducerea și adaptarea Antonio Robitu
Update 9 ianuarie 2022
Pe 8 ianuarie 2022, Sinead O’Connor a postat pe rețelele de socializare anunțul despre moartea fiului ei în vârstă de 17 ani, la două zile după ce acesta fusese dat dispărut:
„Frumosul meu fiu, Nevi’im Nesta Ali Shane O’Connor, lumina vieții mele, a decis azi să pună capăt luptei sale pământești și este acum cu Dumnezeu. Fie ca el să se odihnească în pace și să nu-i urmeze nimeni exemplul. Copilul meu. Te iubesc atât de mult. Te rog să-ți găsești liniștea.”
Sinead O’Connor a avut patru copii, Jake, 34, Roisin, 25, Shane, 17 și Yeshua, 14. Fiecare are alt tată.
„Patru copii de la patru bărbați diferiți, dintre care doar cu unul m-am căsătorit și m-am căsătorit cu alți trei bărbați, dintre care niciunul nu este tatăl copiilor mei”, a spus ea pentru The Guardian.
Relația cu copiii ei nu a fost o călătorie liniară, recunoaște Sinead. Jake, fiul cel mai mare, îl are drept tată pe fostul ei soț și producător de muzică, John Reynolds. Cei doi s-au căsătorit în 1987, copilul a venit un an mai târziu și ei au divorțat în 1991. În 2015, Jake a devenit tată și Sinead, bunică.
Singura ei fiică Roisin, s-a născut în 1997 și tatăl ei este jurnalistul John Waters. Relația lor a rămas fracturată și cei doi au dus o lungă luptă pentru custodia fetiței. Waters a primit custodia unică și i s-a cerut să locuiască la Dublin pentru a fi mai aproape de mama lui Roisin.
Shane l-a avut ca tată pe muzicianul folk irlandez Dónal Lunny. Cuplul s-a destrămat la scurt timp după nașterea fiului lor.
Tată celui mai tânăr fiu, Yeshua, este omul de afaceri american Frank Bonadio.
În luna iunie, a anunțat că-și anulează toate concertele din 2022 pentru „propria ei sănătate și stare de bine”. Echipa lui O’Connor a spus că nu va cânta live în 2022 „din cauza durerii continue pricinuită de pierderea tragică a fiului ei iubit Shane”.
Citiţi şi
Îmbătrânesc și… disper – The Banshees of Inisherin
Trei mame despre doliul în urma sinuciderii unui copil
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
