Văd, tot mai des, în lumina alegerilor noastre (electorale, dar nu numai) că se tot vorbește că suntem o țară de victime ale Sindromului Stockholm. Propun o intepretare mai nuanțată: mă tem să nu avem Sindromul Caracal.
Multe interpretări cu privire la situația nefericirii noastre comune s-au tot perindat prin spațiul public. Propun să ne întoarcem la cele afirmate – cu patru ani în urmă – de medicul Aurel Romilă, psihiatru. Acesta constata că populația României se împarte, în mare măsură, în două categori: psihopați (agresori) și deprimați (oprimați). Ader, fără semnificative rezerve, la acest punct de vedere: aceasta e împărțirea justă. Cea între psihopați și oprimați. Avem, desigur, în felul nostru, chiar și o clasă de mijloc. E mai mult absentă, cum sunt clasele de mijloc la noi. Își justifică absența prin fragilitate (să nu cadă, Doamne ferește, cu totul între oprimați).
Cum am ajuns noi așa? E o istorie lungă (dacă nu cumva e însăși istoria) și nu am de gând a o analiza acum. Altceva aș vrea să vă propun. Să vă gândiți la resorturile psihologice ale oprimaților.
Trăim fatalmente într-o țară profund divizată – ca toate țările sfâșiate de corupție. Avem o Românie care se crede sus (deși nu e) și o Românie rămasă jos (care se consideră nedreptățită, și chiar e). România de sus îi reproșează României de jos că este prost educată, că votează strâmb și cauționează hoția ca mod de guvernare. Ideea larg îmbrățișată este că ignoranța determină acest comportament. Desigur, lucrurile sunt infinit mai nuanțate (de exemplu: de la un anumit prag de sărăcie în jos, acceptarea corupției înseamnă, pur și simplu, singura cale de supraviețuire). Dar nici despre asta nu vreau să vă scriu acum. Ci despre psihologia celor obidiți și necăjiți, dacă nu ați uitat expresia.
România de sus (deși susul românesc…) aruncă asupra României de jos umbra lipsei de discernământ: domnule, nu-și dau seama ce fac… Carevasăzică, după ce că sunt săraci, mai sunt și tâmpiți! Aici aș vrea să ridic serioase obiecții.
Există o masă semnificativă de cetățeni în România de jos (cea abandonată și de politicieni, și de România de sus) care știu foarte bine ce votează și de ce votează. Pierzându-și speranța, se agață de ura de clasă (aceasta este și explicația pentru care televiziunile de propagandă au așa succes). Da, crezând că nu mai au nimic de pierdut, urăsc din toți rărunchii.
Există o masă semnificativă care votează cum votează din ură și din răzbunare, nu din ignoranță. Nu vă faceți iluzii că nu înțeleg, căci înțeleg prea bine. Iar acest comportament este generat de articolul 1 din Constituția noastră nescrisă. Primul dintre articolele Constituției noastre nescrise este acesta: nu te poți baza pe aproapele tău (n-ai cu cine…). Această lipsă profundă a respectului elementar față de celălalt este temelia pe care s-a înălțat societatea noastră greșită.
Și atunci, care e Sindromul Caracal? Stăm, desigur, pe un munte de prostie. Prostia de a nu înțelege că o societate nu se poate întemeia fără o minimă direcție comună.
Haideți să ne întoarcem la maestrul Yoda din Războiul Stelelor, chiar și cu riscul de a-l târî pe bietul maestru în rândul agenților imperialiști. Iată, pe scurt, teoria Yoda: Frica. Frica duce la furie. Furia duce la ură. Ura duce la suferință.
Iată-ne pe noi, din nou: trăim într-o mare de nefericire. Pentru că, mai mult decât orice, ne este frică. Suntem furioși și urâm, și suferim.
Înapoi acum la acea plajă de cetățeni din România care nu au, cu adevărat, motive să se îndrepte spre partea întunecată a forței care însoțește puterea (indiferent sub ce etichetă e ea ascunsă). Și totuși, ei merg acolo. Din frică. Frica de a trăi, a studia, a munci cinstit. Ei ar fi putut fi acel tărâm de mijloc între psihopați și oprimați. Dar aleg lașitatea. Absența civică. Lehamitea. Descurcăreala. Combinăgeala. Devenirea scârbită (și prea des fudulă) întru românache.
Și aceasta, prieteni, e cea mai mare prostie. Acesta este Sindromul Caracal. Ne târâm pe drumuri din mileniile trecute, într-o căruță care nu ajunge niciodată nicăieri, căci se răstoarnă în gropi eterne. Tot batem cruci, punând totul în cârca bunului Dumnezeu. Și suntem prea grăbiți să mai și învățăm ceva, fiindcă oricum nu putem schimba nimic, și știm noi mai bine, știm totul despre tot și suntem mulțumiți dacă se face țuica anul ăsta.
Dacă nu, nu.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
