Știi de ce m-am hotărât să-ți scriu scrisoarea asta? Pentru că m-am săturat de greutățile astea care mă țin ancorată la țărm! Vreau să mă eliberez rând pe rând de ele, să-mi deschid pânzele și să mă avânt în larg. Iar tu, fratele meu drag, ești una dintre ancorele astea. Și simt că azi a venit momentul să scap și de tine.
Tu mă condamni că ne-am lăsat părinții singuri, dar uiți că tu ești primul care a părăsit casa părintească, acum 15 ani de zile! Și că eu, de bună credință, ți-am facilitat evadarea. Tu crezi că dacă-ți suni părinții la fiecare două săptămâni și îi chemi la tine în fiecare iarnă, să-ți aducă juma’ din porcul tranșat și pregătit (și) de mine, ești un copil mai devotat decât frații tăi?! Fie! Nu-mi bat capul să-ți explic câtă muncă e la tranșat și pregătit carnea de porc. Și îmi pare rău că, de când am plecat eu în Canada, ai noștri nu au mai tăiat porc în ogradă și tu n-ai mai apucat să guști din specialitățile atent afumate cu rumeguș de calitate, bio (că, deh, voi, acolo, cumpărați până și apă bio!).
Fratele meu, degeaba ești tu director de bancă, cu casă de juma’ de milion de euro în suburbiile Parisului. Degeaba îți petreci concediile la casa de vacanță din Casablanca, degeaba ai deschidere și viziune de occidental, pentru că eu, cu ochii mei de soră, te văd foarte… limitat; și la pungă, și la suflet.
Încetează să mă mai întrebi ce fac și cum îmi trăiesc viața. Uite că nu vreau să-ți spun că trăiesc într-un HLM, și că mi-am dat demisia, și că nici ajutor de șomaj nu o să am. Nu vreau să-ți spun că nu m-am adaptat pe continentul nord-american, că n-am asigurare medicală și că CV-ul meu, aici, nu face nici cât o ceapă degerată. Dar am să-ți confirm o chestie, care știu că te-a frământat rău pe tine: în Canada nu umblă câinii cu covrigi în coadă, cum „credeai” tu. Dar, din câte mi-aduc aminte, nici în Franța nu umblau, acu‘ vreo 15 ani, când te-ai proptit tu acolo. Așa că, fratele meu, las-o mai moale cu morala!
Dar să știi, îți dau cuvântul meu de soră, că dacă banca ta dă vreodată faliment și n-o să ai credit suficient să-ți duci familia la plajă în Casablanca, te împrumut eu! O să fac pe mama naibii și găsesc eu de unde să te împrumut cu bani! Și n-o să-ți cer dobândă la ei, că, între frați, nu încape loc de dobândă, așa simt eu. Tu nu?
Știi ce, să n-o mai lungim mult, că nu-mi fac bine amintirile astea. La anul, mai bine nu mai suna de ziua mea, că-mi strici tot cheful. Pentru că, de câte ori mă suni, faci să-mi scadă stima de sine. Dacă vrei să-mi arăți că ții la mine, mai bine trimite-mi o felicitare electronică, cum face socră-miu, an de an. Ai grijă, să fie una cu textul prestabilit, nu te apuca să compui tu cine știe ce pe-acolo!
Îmi pare rău să-ți spun, dar îmi ești mai străin decât vecinul de la etajul șapte, din clădirea aia nouă, construită în vara trecută, pe strada paralelă cu bulevardul care intersectează strada pe care locuiesc eu. Na, că ți-am spus-o!
Și sper ca ai noștri să nu apuce să citească rândurile astea vreodată, i-ar dărâma. Dar la telefon nu puteam să ți le spun toate pe șleau, că mi se pusese un nod în gât.
Așa că, îți mulțumesc frumos pentru grija pe care mi-o porți, dar mai bine nu mă mai suna deloc, că eu am deja un frate. Dar nu ești tu!
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
