Simona Tache a fost jurnalist, a scris pentru revista Tabu, dar și pentru „Academia Cațavencu”, apoi pentru „Cațavencii”, s-a făcut remarcată drept un condei sarcastic, ce s-a pus de multe ori în slujba unor cauze civice, așa cum a fost marșul Colectiv ori protestele împotriva OUG 13/2017.
Acum Simona este psihoterapeut.
În urmă cu câteva luni, un mesaj scurt pe pagina de facebook anunța moartea soțului ei, Nic, un jurnalist de știință extrem de activ în online. Nic luptase cu o boală care ne sperie, timp de aproape 5 ani. Ultimul fusese cel mai complicat.
La câteva luni de atunci, Simona, cu forța terapeutului de acum, a acceptat să vorbească despre noul ei statut, despre opțiuni, despre depresie, acceptare și despre Nic.
De ce psiholog, câtă vreme erai deja recunoscută drept un ziarist sarcastic pentru care o schimbare de carieră ar fi fost mai degrabă înspre scris scenarii, făcut filme și nu înspre lucrul cu oamenii, cu terapie, vindecare, empatie. De ce?
Am scris deja scenarii, am scris și cărți de umor și pot să mai scriu, la o adică. Nu o să renunț niciodată la scris, în toate formele lui, însă, la un moment dat, am intrat pe un drum la capătul căruia s-a născut în mine și terapeutul. Culmea culmilor, nu? Un terapeut în capul unui pamfletar. Sau invers. Nu e ușor, să știi.
Câteodată simt cum moare încet pamfletarul și preia puterea terapeutul, altădată simt că ăștia doi vor putea conviețui cumva. Culmea e că, la toate testele de aptitudini pe care mi le-am făcut, la un moment dat, în timpul studiilor de psihologie, aplecarea spre empatie și susținerea oamenilor mi-a „ieșit” mereu mai puternică decât latura… să-i zicem „artistică”, care e și ea puternică.
Nu aș fi devenit niciodată terapeut dacă nu aș fi dat curs acestei înclinații și nu aș fi muncit mult, ca să mă formez. Or, dacă am făcut eu munca asta la jumătatea vieții, înseamnă că m-a atras tare. Nu poți să îi înțelegi și să îi ajuți pe alții, până nu te înțelegi pe tine, până nu te accepți și până nu lucrezi cu tine ca să ajungi la cea mai adaptabilă și mai echilibrată versiune a ta. Drumul către a-i ajuta pe alții începe cu a te vindeca pe tine și a te așeza confortabil și stabil pe propriile picioare și în propria ta piele. Sunt enervantă, știu, vorbesc ca un psiholog. (râde)
(…)
De ce ai ales Liceul Sanitar?
Ai zice că nu e greu să îți dorești asta, pentru că toate fetițele se joacă de-a doctorițele (sau se jucau, acum s-ar putea să se joace de-a Clopoțica). Dar nu mai știu exact să-ți spun exact de ce am ales asta. Am oscilat între Sanitar și Pedagogic, dacă-mi amintesc bine. Un criteriu era să se intre greu. Dacă se intra greu, atunci sigur era un liceu bun. (râde)
Apoi, îmi tot zicea maică-mea că ar fi bine să ies cu o meserie. Uite că am ieșit. Asistentă medicală a fost prima mărgică din salba mea de meserii. Partea bună este că știu să fac injecții, să pun perfuzii, să fac multe lucruri. Partea mai puțin bună e că am ajuns să le folosesc ce am învățat în liceu, într-un context în care nu aș fi vrut niciodată să ajung.
Cu Nic?
Da, cu Nic.
Ce îmi spui despre Nic?
Ce să-ți spun despre Nic? Vrei să plângem? Mi-e greu să vorbesc, știi? Prefer să îmi țin mintea ocupată cu altceva pentru că, dacă încep să mă gândesc, nu e prea bine. Mă ajută foarte mult faptul că, fiind terapeut, știu să îmi folosesc toate resursele, știu să mă ancorez în prezent, știu exact ce trebuie să fac ca să nu mă las pusă la pământ de trauma pe care am trăit-o și de această pierdere uriașă.
Faptul că am devenit psiholog, fix în cei cinci ani în care a fost și boala lui Nic, a fost o coincidență care m-a salvat, dacă vrei. Nu cred în karmă și destin, nu mai am niciun pic de gândire magică, așa că nu cred că a fost altceva decât o coincidență. Ar fi și culmea ca, după ce am fost soția lui Nic 10 ani, să încep acum să-ți explic că așa a vrut Universul. Mi-l și imaginez cum m-ar lua la mișto: „Pe bune, Simona? Universul? Pe bune?”. 🙂
În ianuarie 2013, am aflat diagnosticul lui Nic, apoi am fost cu el în Belgia, la radioterapie. Când ne-am întors, mă uitam că se prăbușește totul în jur în presă și, într-o zi, am decis că trebuie să învăț să fac altceva. Așa că m-am înscris la Psihologie, am terminat-o, apoi am început formarea ca terapeut și întâmplarea a făcut ca toate astea să fie esențiale pentru viața mea. Au fost cursuri la care am învățat bocind, pentru că scria în cărțile alea despre mine. Au fost și sute ore de terapie, care e obligatorie pentru formare, așa că povestea asta de viață și de moarte, pe care am trăit-o într-o formă mai grea decât în cele mai urâte scenarii pe care mi le imaginasem, m-a prins pregătită, cu toate instrumentele în buzunar.
Dacă nu ar fi stat așa lucrurile, probabil că acum aș fi în depresie majoră, acasă, sub o plapumă, nespălată de vreo două săptămâni, nemâncată de trei, fără să vorbesc cu nimeni și dorindu-mi să mor.
La două zile după ce Nic a fost incinerat am mers la un examen, știi? Nici acum nu îmi vine să cred că am avut puterea să fac asta. Era un examen oral din ultimul semestru de master, la care trebuia să prezentăm un caz și să povestim ce intervenții terapeutice facem. Examenul a început pe la prânz, eu am rămas însă ultima, pe seară. Colegii, fără să facă nimic strident, m-au susținut, m-au „conținut”, cum se spune în terapie, m-au oblojit, m-au cocoloșit, până când am reușit să mă adun, ca să pot intra în examen. Am intrat și am început să vorbesc. În timp ce vorbeam, mi-a venit să plâng, dar am reușit să n-o fac. S-a terminat examenul și, când să plece, profa m-a întrebat de ce am fost așa de emoționată. I-am spus că îmi incinerasem soțul cu două zile în urmă. A plecat vorbind singură.
Nu mă gândisem nicio clipă să lipsesc în ziua aia, pentru că știam că, dacă o să mă opresc din făcut lucruri, o voi lua pe calea cea mai ușoară spre depresie.
În depresie, mai ales în depresia majoră, nu ești în stare să faci nimic, nu poți să ridici o lingură de jos. Așa încât, unul dintre primele lucruri pe care le faci în terapie cu un astfel de pacient este că îl pui să facă ceva, orice, oricât de mic. Dacă reușește să mute un pai de colo-colo, atunci a făcut primul pas minuscul către mai bine. La el se adaugă un alt pas mic. Și tot așa. Asta am făcut eu, nu am stat, nu m-am oprit, am mutat pai cu pai de colo-colo, până când am reușit să mă reapuc și de lucru și să îmi intru într-o formă din ce în ce mai funcțională. Mi-a luat vreo două luni până am reluat lucrul la capacitate minimă, între timp am reușit să-mi repornesc toate motoarele.
Cum a suportat Nic toată perioada aceea?
Nic a fost un om demn, luminos, rezonabil. Deși a suferit foarte, foarte mult, în moduri în care nu ar trebui să sufere nimeni pe lumea asta, a reușit să rămână demn, luminos și rezonabil până la capăt.
Gândește-te că a murit timp de un an de zile, în fiecare zi câte puțin. Caut un cuvânt potrivit pentru ce a trăit și nu-mi vin decât „tortură” și „schingiuială”. Pentru că asta a fost. Eu nu am reușit să accept ce i s-a întâmplat nici până azi. Nici nu știu dacă voi accepta vreodată chinul lui. Îl visez cam de 2 ori pe săptămână și, în toate visele mele, se chinuie să moară și nu mai moare. Pentru că așa a fost.
Că va muri reușisem să accept, la scurtă vreme după ce am aflat diagnosticul terminal. Nu mi-am imaginat însă că va fi atât de lent și de crunt totul. După diagnosticul terminal, după șocul îngrozitor pe care l-am avut când mi-am dat seama că gata, vom intra în linie dreaptă, a trebuit să accept că ne vom despărți. Doar acceptând puteam rămâne întreagă la cap, ca să-i pot să-i fiu alături până la capăt. Nu trecuseră decât două luni de la ultima noastră vacanță. Două săptămâni umblasem prin Andalusia, cu rucsăceii în spate, cu autobuzul dintr-un oraș în altul. Două săptămâni în care mersesem pe jos câte 25 de kilometri pe zi. O vacanță super-frumoasă, în care el s-a simțit foarte bine. Cine să se gândească că, peste puțin, vom afla că e pe moarte?
(…)
Citește tot articolul aici.
Citiţi şi
