O cheamă Silvana Saccheti. Îmi place tare mult prenumele Silvana, mai ales că am o prietenă albaneză, foarte frumoasă, lângă Padova, pe care o cheamă Silvana.
Silvana din fața mea își amintește de bombardamente, de alarma care suna în fiecare noapte… Îmi povestește cum cea mai frumoasă casă din orașul ei fusese rasă de pe fața pământului, cu tot cu locatari. Ce-mi spune mai departe, mă șochează într-un fel ciudat…
– Abia așteptam să sune alarma, să merg în adăpost…
– De ce? Pentru că te simțeai mai în siguranță acolo?
– Și asta, desigur, dar mai mult pentru că doar acolo puteam cunoaște băieți, puteam flirta în cele câteva ore în care eram nevoiți să stăm închiși împreună, băieți și fete… Stăteam și ne zâmbeam pe furiș, să nu ne vadă părinții, dar ei știau, vedeau, ne mai încoteau când socoteau că privirile noastre sunt prea insistente, când obrajii noștri erau prea roșii… Nu-mi plăceau băieții din Gorizia, erau urâți, speram în fiecare zi să apară unul nou, pe care nu-l mai văzusem până atunci, care să-mi placă… Cred că flirtul din adăpost era mai mult o joacă pentru mine, eu eram frumoasă și nu cred că era băiat care să nu vrea să-i devin iubită. Într-o zi, fratele meu a venit acasă și mi-a spus că a văzut un băiat nou în oraș, ofițer… „Ți-am găsit logodnic“, țipase el dând ușa de perete… Fratele meu a făcut tot ce-a fost posibil să mi-l prezinte, ca și cum ar fi știut că el este alesul. Și chiar așa a fost, el era alesul. Dumneata crezi în destin?
– Cred…
– Crezi cu adevărat sau vrei doar să-mi faci pe plac?
– Nu, doamnă, chiar cred în destin, doar destinul m-a adus aici. Mai cred că suntem legați între noi cu niște fire nevăzute și că unii suntem norocoși să ne întâlnim în realitate. De exemplu, așa cum v-am întâlnit pe dumneavoastră și pe Renato.
Îi fac semn înspre Renato care sporovăia încălzit de vin, cu un domn mai în vârstă. Silvana se uită și ea derutată și-mi dau seama că am pierdut-o, e din nou cu gândul la logodnicul ei, cel care o suna să-i spună să se îmbrace frumos că trimite avionul după ea să i-o aducă la Milano. Logodnicul care-i devenise soț și care, mai mult ca sigur murise deja, dar eu nu voiam să întreb așa ceva. Deschisesem și așa un portal în timp, iar Silvana voia să-l lase deschis, ea voia să-mi vorbească doar despre bărbatul pe care-l iubise atât de mult.
Aș fi vrut să mai rămân cu ea, dar ea era acum domnișoara frumoasă și elegantă la brațul unui ofițer de aviație care o ducea la restaurant, la dans, apoi doamna frumoasă și elegantă măritată cu cel mai frumos ofițer de aviație. Știam că nu voi reuși s-o aduc de acolo și nici nu voiam, o priveam doar cum își rotește ochii albaștri precum cerul dimineții, încercând să scape de lacrimile dorului de omul pe care iubise, singura și marea ei dragoste.
Scurta poveste a acestei femei fusese un cadou incredibil și nesperat pentru mine. Realizasem că sub bombardamente, sub dărâmături, în pivnițe, în adăposturi anti-aeriene, viața își urmase cursul firesc. Fetele și băieții flirtau unii cu alții, cu moartea deasupra capetelor. Moartea, neputincioasă, îi ocolise și-i lăsase să vibreze, să viseze la dragoste, la viață. Unii dintre ei reușiseră, viața lor triumfase asupra morții, alții nu… Silvana ajunsese la 88 de ani, își bea cafeaua în fiecare zi la barul acela, singură. Sau poate că nu era niciodată singură, poate ofițerul ei frumos era mereu pe scaunul de lângă ea, dar eu nu voi afla asta niciodată, deși sunt convinsă că știu deja.
Fragment din romanul Copiii Războiului.
Pe Angela o găsiți și aici.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
