“…vă iau cu mine într-una din zilele copilăriei mele, când bat uliţele cetăţii, înşiruire teutonică de pietre de râu mari şi mici, ici, colo cântând în zgomot de şotron. Sar în sus să ating coroanele bătrânilor castani, dar nu ajung şi atunci, de necaz, dau cu piciorul în frunze, iau vreo două trei castane, le lustruiesc şi le aşez cuminte în buzunar. Trec prin Piaţa Cetăţii, ucid printre gene locul unde odată am fost arsă pe rug din cauza ferocităţii mele. Pentru că am fost şi sunt o vrăjitoare… Îmi potolesc focul la cişmeaua dintre cele două bănci bătrâne din Piaţa Turnului. Mă aşez pe caldarâmul din faţa bisericii unde Theo atinge orga, înălţând sunetele ce vor bate la porţile cerului în momentul în care eu voi pleca. Mă învârt pe ici, pe colo, prelingându-mi mâna pe zidurile de piatră cu temeliile groase, arcuindu-se uşor în verticalitatea lor spre stele.
Intru în Turnul cu Ceas. Urcuşul începe cu scări largi de lemn, destul de confortabile, dar cu cât vreau să ajung mai sus, cu atât ele se îngustează şi devin tot mai anevoioase pentru pasul meu de copil. Undeva după cufere, laiţe şi reclama veselă şi colorată a unui magazin de pălării, aşteaptă camera instrumentelor chirurgicale de obstretică. Ajunsă în ea, mă pătrunde sentimentul precocităţii interzise şi acea intuiţie abia schiţată a durerii, pe care aveam să o resimt intens, mai târziu. Încăpere ce îmi va desena curbura spaţiului dintre umăr şi cap, într-o aplecare uşoară şi lentă a uimirii mele în faţa tuturor premoniţiilor ce urmau a fi trăite.
Mă rup de viitor şi preţ de câteva scări mai încolo mă aşteaptă her Her, bătrânul paznic şi magician al Turnului. Mă vede, jocul a început! Bagă mâna în buzunar, scoate cheiţa cutiei ascunse, lustruită de vreme, şi, dintr-o învârtitură abracadabrantă a degetelor, sparge muzica în miile de culori ale bucuriei mele de copil răsfăţat. Privesc prin ferestruici dealul mic, ţigla gri, porumbelul care tocmai părăseşte ochiul negru al unui pod. Mă joc inconştient de-a relativitatea. Privesc prin ferestrele mari dealurile, ţiglele gri ale acoperişurilor, porumbeii ce părăsesc găurile negre ale podurilor. Dimensiunile povestesc poveşti diferite. Fiinţele ce mişună în centrul vechi, le pot privi de oriunde, mi-e imposibil să le măsor deocamdată. Cărămizile roşii aşezate în scară urcă abrupt în spirală. Ameţesc pregătindu-mă de beţia reuşitei.
Într-un final, uriaşul mecanism al ceasului se dezvăluie, cu gravitaţia suspendată într-un punct fix. Timpul se opreşte, nu mai există decât o mişcare pendulară dictată de sunetele mecanice ale miilor de roţi şi rotiţe ale angrenajului. De la stânga spre dreapta şi invers, într-un balans pe care ochiul meu îl percepe doar bidimensional, mişcarea ciopleşte atemporalitatea oraşului şi a locuitorilor săi, împietrindu-l într-unul din punctele infinite ale universului. Undeva în dreapta ceasului, într-o cămăruţă uitată, cu teama de a nu fi surprinsă, mă joc de-a ziua şi de-a noaptea, încercând să trişez timpul. Deschid fereastra nopţii şi o împing uşurel din spate, dându-i curaj. Nu ştiu niciodată dacă e noaptea care va veni sau cea care a trecut. Ziua se apropie pe furiş de mine. Închid ochii, văd stelele, lumina zilei îmi joacă pe pleoape. Închid fereastra, închid uşa şi fug lovind podelele de lemn spre ultimele trepte. Ajung sus, îmi aleg punctul cardinal, sprijinindu-mi coatele în bârnele groase de lemn şi capul în căuşul palmelor. Ştiu că deasupra e cocoşul care-mi cântă a ploaie şi a soare. Paris, New York, Moscova sau New Delhi sunt plăcuţe ale universului meu cu indicative kilometrice ce nu îşi au rostul. Este suficient să mă plimb de jur împrejur să aleg şi să visez….
Sighişoara, oraşul în care cimitirul Bisericii din Deal este locul săruturilor adolescentine, oraşul care m-a crescut, oraşul care mi-a definit termeni precum atemporalitate, poveste, sunet, dor, vrajă, piatră, spaţiu şi timp.
Oraşul în care am învăţat că istoria nu este o înşiruire de date şi povestiri prăfuite, ci emoţia de a atinge locurile şi lucrurile timpului cu degetele răsfirate şi cu sufletul…
Sighişoara… locul unde urmele mâinilor mele pe piatră vor dăinui mult după mine…”
Dacă ți-a plăcut, vino și tu! Găsești oferte cazare Sighișoara. Sau, la două ore, cazare Moeciu de Sus. Toată zona e frumoasă. 🙂
Citiţi şi
Momentul băieților în fața oglinzii din baie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
