Nu se crăpase încă de ziuă, dar somnul mi-a fost alungat. Gândurile nu îmi dau pace, visele încâlcite mă trezesc, chit că de fiecare dată când mă trezesc, nu ţin minte despre ce a fost vorba. Deschid ochii şi văd norii mișcându-se cu rapiditate din cauza vântului. Sunt mângâiată de lumina ușor caldă a lunii pline. Mereu mi-a plăcut luna plină. Pot vedea mai bine, chiar dacă uneori prefer să închid ochii. Mă ridic în fund şi privesc luciul lacului. Ies aburii din el de parcă stă să fiarbă. Nu îmi e frig, dar simt o răcoare pe spinare. Nu îmi place sentimentul. Pădurea e ciudată, mai ales cu pomii săi. Pomii mă privesc, iar sub suflul vântului se apleacă să mă prindă cu crengile lor. Frunzele foşnesc, nelăsând alt zgomot să pătrundă până la mine. Aproape că mă ating pe obraz. Îmi e teamă.
Încerc să imi fac de lucru, iau un băţ mai bun şi cu briceagul îl ascut la un capăt. Mă face să mă simt mai în siguranţă, chiar dacă nu ştiu exact ce pericol m-ar putea pândi. Probabil aş prefera să mă lupt cu o fiară a întunericului, decât să simt ura pomilor. În timp ce lucrez la băţ, îmi aduc aminte de vorbele unora şi încep să mă Rog. Cică Dumnezeu Te aude, Te ajută și, mai ales, nu Te lasă singură. M-ar ajuta să simt prezenţa Sa lângă mine. Din păcate, nu e. Nu e nimeni. E o amintire veche ca şi multe altele. Amintiri despre oameni şi despre idolii lor. I-am lăsat pe toţi departe în oraşe, vorbind între ei, râzând şi simţindu-se fericiţi. Fără să îmi dau seama, băţul şi briceagul prind a se uda uşor. Am crezut că e o mică ploaie, dar picăturile vin de pe obrazul meu, nu de la nori. Încerc să nu suspin și sunt mai atentă să nu mă tai din greșeală. Îmi e greu. Oftez. Trag aer în piept ca să mă opresc din plânsul enervant, când deodată totul îngheaţă.
Văd doi ochi sticloşi la distanţă în faţa mea. Nu ştiu ce să fac, dar strâng bățul, mă ridic uşor şi stau în expectativă. Totul e dat uitării cu o incredibilă rapiditate. Uit că sufăr, uit că plângeam. Aştept, măsurându-ne din priviri. E un lup. Ciudat, dar nu îl atac şi nici nu simt să dau să îl sperii. Stau aprope nemişcată, în timp ce el se aproprie foarte uşor. Mă privește, neştiind nici el ce să facă. Eu îmi controlez respiraţia, încercând să anticipez orice mişcare a lui. Parcă îmi doresc să mă atace, să mă lupt, poate să mă sfâşie, chiar dacă poate şi eu o să îl rănesc la fel de grav. Ciudat, dar am senzația că e prietenul meu. Unul care îmi înţelege ura şi furia. Egalul meu. Se opreşte la patru-cinci metri. Ştiu că ar putea într-o clipă să se arunce asupra mea. Încet, mă aplec după o bucată de carne şi o arunc spre el. Se sperie un pic şi îşi arată uşor colţii, ceea ce mă face să strâng puternic băţul, de parcă asta ar schimba ceva. Ia bucata şi fuge spre tufişuri. Chiar înainte să dispară, se opreşte şi îmi aruncă o ultimă privire. Am rămas surprinsă, el parcă ştia ceva în plus faţă de mine. Nu am mai putut adormi. Mi-a rămas întipărită în minte ultima clipă dintre noi. O fi simţit că m-am gândit la el, pentru o clipă, ca la un prieten adevărat? O fi fost un semn de mulţumire? Ameninţare? Mă pândeşte? Ce bine ar fi, dacă aş putea să închid ochii…
Guest post by Amalia
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
