Ploua. Ferestrele tramvaiului erau aburite, înăuntru era frig, câţiva oameni zgribuliţi rătăceau cu privirea aiurea pe geam.
Îşi strânse poşeta la piept şi privi în jur cu o tresărire alarmată. Dar nu era niciun pericol. Sau nu din afară o pândea pericolul. Se întorcea din lumea gândurilor în cea reală cu un ghem în stomac. Astăzi era o zi mare, o zi importantă în viaţa ei. O altă zi importantă. Şi grea.
Cu ani în urmă, vreo cinci, în aceeaşi zi îşi înmormântase mama. O femeie încă tânără, frumoasă, care-i fusese marele sprijin în creşterea fetei. Ea era o tânără divorţată, cu un copil încă mic şi credea cu tărie că „decât cu un bărbat care să te înşele şi să te mintă şi să te folosească, mai bine singură!”. Simţea că îi curge în vene nu sânge, ci forţă. Parcă nu mai avea răbdare să le facă pe toate, să crească fata, să o vadă medic (de’! visul familiei!), să demonstreze odată cât a fost de tare şi cât de bine s-a putut descurca singură. Cu banii câştigaţi numai de ea, cu puterile ei, cu soluţiile pe care singură trebuia să le găsească. Ani de zile a fost numai încordare! Toate planurile pentru ea şi pentru fată aveau o singură resursă – pe ea. Nu avea voie să nu mai poată, să se oprească şi să respire, să privească în jur şi să zâmbească. Nu trebuia. Trebuia să lupte în fiecare zi, în fiecare minut şi cu fiecare respiraţie pentru ca totul să iasă cum a plănuit. Şcoală bună – cea mai bună, ore de înot ca să fie sănătoasă şi suplă, ore de engleză că e limba calculatoarelor şi de spaniolă pentru că e limba cea mai vorbită în lume, ore de dans pentru graţie. Toate astea însemnau bani. Dar a meritat fiecare centimă, fata îi întrecea aşteptările!
Mai avea încă de luptat, încă puţin. Şi toate luptele erau mai uşoare alături de mama. Dar mama a murit pe neaşteptate. A murit în câteva luni, de o boală care nu iartă şi care lucrase perfid, fără semne. Sfârşitul a venit năucitor şi a lăsat-o singură cu fata, cu sufletul amputat, aproape invalidă. Au fost deodată prea singure. Pentru prima dată s-a gândit ce va face copilul ei fără ea?!
Câteva săptămâni a umblat printre oameni ca un robot. Programat să vorbească, să lucreze, să socializeze, dar fără să simtă altceva în afara unei cumplite nelinişti. Seara târziu, după ce termina tot ce avea de făcut, se instala panica. Somnul dispăruse de mult. În săptămânile alea a făcut şi a înţeles multe. A cunoscut şi mulţi oameni. Şi a mai cunoscut frica îngrozitoare de boală! Şi-a făcut toate analizele, şi-a pus ordine în toate amânările. Şi-a făcut chiar o asigurare pentru boli grave! Despre toate astea n-a vorbit fetei. Pentru ea, mama trebuia să fie la fel ca întotdeauna.
Acum venea de acolo, de la asigurări. Dusese o hârtie parafată şi primise în schimb bani. Bani mulţi. Ea, care în afara salariului, abia aduna într-un an întreg de câte-o excursie, acum avea, în mod ironic, o mulţime de bani. Deschisese un cont şi îi pusese acolo pe numele fetei.
În poşetă avea documentul de la bancă şi în minte un singur gând: unde să-l pună în siguranţă, să nu se rătăcească, să poată fi găsit uşor.
Ridică ochii, privi pe fereastra vagonului şi se pregăti să coboare. Pe geamul aburit se desluşea reclama luminoasă a clinicii. O aştepta prima şedinţă de chimioterapie.
Citiţi şi
Mein Trump. De unde vine fascismul portocaliu
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
