După plecarea mea, nu a rămas în urmă decât o foaie de “de ce-uri”. De ale tale și de ale mele. M-am îndoit de mine. Și o fac în fiecare zi. Inspir îndoială. Expir îndoială. E o teamă de necunoscut care mie nu mi s-a înfățișat până acum. Are alt parfum. De certitudine. Are iz de durere și chin. Și refuz. Refuzul meu în fața celor ce vor să îmi citească tragedia din privire. Refuzul lor de a-mi permite să le citesc poveștile. Refuzul lor de a veni cu cicatricile pe masă de teamă să nu le folosesc împotriva lor. Și mai are iz de ceva. Miroase puternic a realitate.
Citisem deunăzi o chestie mișto și m-am regăsit. Puternic. Îmi curge prin minte și prin vene și acum fraza aia nenorocită pentru că am trăit-o. E povestea sentimentului meu și, prin extindere, a întregii mele vieți: “Arată-mi un erou și îți voi scrie o tragedie”. Nu știu dacă am fost atrasă de cele două cuvinte mărețe din propoziție sau mai degrabă m-am simțit vizată. La dublu. Căci eu sunt eroina. Și tot eu sunt și tragedia. De ambele părți. Eu am luat pe rând cercurile alea nenorocite ale iadului. M-am întreținut la vorbă cu Iuda. Și te-am găsit și pe tine stând lângă el. Trădarea o știm amândoi. Fiecare pe pătrățica lui.
Și ca orice eroina, atinsă invariabil de sindromul salvatorului, am pus pe masă un suflet și, când m-am ridicat, nu numai că aveam buzunarele goale, dar erau și găurite, zdrențuite și dădusem și cu botul de asfalt. În subsidiar, luasem o bătaie zdravănă de la viață pentru că dădusem prea mult și acceptam prea puțin.
Asta e tragedia mea. În timpul pe care l-am petrecut dansând cu demonii tăi, eu i-am îmblânzit pe ai mei. I-am făcut domoli, liniștiți, molcomi, jucăuși. Chiar și pe câmpul de luptă, demonii mei te invitau la îmbrățișări calde și nu la războaie sângeroase. Depusesem definitiv armele în clipa în care te-am lăsat la mine în suflet. Chiar și atunci, în război, dragul meu, eu te iubeam mai mult decât vei putea înțelege vreodată.
Asta e piesa mea. Din personaj principal pe scena vieții, m-am așezat cuminte, de bunăvoie și nesilită de nimeni, mai în spate, pe un scaun, și te-am scos pe tine în față. Am pus reflectoarele pe tine. Și ți-am ascultat poveștile. Miturile. Legendele. Toate izvorâte dintr-o dragoste infinită pe care o simțeam amândoi. Cu timpul, totul s-a transformat într-un cântec de jale. De chin amar ce curge pe ritmuri nedefinite. Fără constanță.
Ăsta e blestemul eroului și tragedia lui. Iubești cum iubește muntele ceața dimineților de toamnă. Te legi atâta de strâns de rădăcinile unui om temporar întru o iubire eternă și sfârșești smuls din propria viață. Fără rădăcini. Rugându-te la un Dumnezeu să îți dea răbdarea zilei de mâine ca să poți trece peste azi. Ruga îți rămâne. Și îți este singura alinare. Închizi ochii, strângi din dinți. Te ții strâns în brațe și cu genunchii la piept. Te faci mic în fața Lui și îl rogi să îți lase încă puțin timp. Să nu îți ia încă mințile. Și, printre lacrimi și urlete, Îl cerți… Pentru că întrebarea care nu îți dă pace e “ De ce”.
Guest post by Mădălina
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
