Mi-a înșelat așteptările cu slăbiciunile și ezitările de care a dat mereu dovadă, învârtindu-se în același cerc al neputinței din care a ales să nu iasă. Ori poate n-a putut. Am ales eu să văd calități idealizate, ce niciodată n-au fost realități. Izbirea clarității mi-a destrămat toate proiecțiile.
Atunci când alegem să vedem binele pentru mult prea mult timp în persoane ce, în mod repetat, demonstrează contrariul, inevitabil ne confruntăm și cu plata poliței pentru propriul nostru miraj. Întâi, ni se pare nedrept. Ripostăm, amăgindu-ne cu prelungirea a ceea ce, în definitiv, nu va fi nimic mai mult decât o dezamăgire suplimentară. Apoi, începem să acceptăm cruda realitate, alungând ceața în care ne-am scăldat voit. Proces dureros – suntem furioși pe celălalt, ne simțim înșelați și sfârșim în a fi furioși pe propriile slăbiciuni.
Toată nădejdea de care, până atunci, ne agățam cu îndârjire, se transformă în pulbere risipită brusc – definitivă pierdere pe marginea unei minciuni apărate cu ghearele unei sălbăticii feroce. În cele din urmă, ne rămâne resemnarea pentru irosirea părților din sufletele noastre pe care le-am oferit cu speranță, sinceritate și total necondiționat. Ne-am falimentat inima, investind în pierderi repetate. Ne repetăm mecanic că „totul trece”, mimând o forță interioară de nestăvilit – efect placebo al unei minți păcălite din nou. Nimic nu trece fără să lase urme, până și minciunile pe care ni le repetăm obsesiv în lipsa unei salvări mult așteptate, dar nezărite la nici un colț implorat a ne ieși în cale în cele mai neînchipuite coincidențe – sperate și ele – ne modelează pe nesimțite. Ne pictăm interiorul cu paleta de culori a durerii, dezamăgirii, minciunii, abandonului, respingerii, neputinței, confundând iubirea cu neiubirea.
Oscilăm între extreme, simțind totul la superlativ, tocmai din pricina propriei noastre orbiri. Ne scoatem singuri ochii, învinuindu-ne pentru emoții, apoi ne ascundem cicatricile cu măști, acoperind fiecare oglindă întâlnită în cale. Ne îmbrățișăm singuri în întuneric, ghemuindu-ne în decădere. Tânjim după o alinare pe care, în chip iluzoriu, ne-o oferim nouă înșine în absența celuilalt. Și ne mințim încă o dată.
Fragment din romanul recent lansat „Zuzi” de Anida Lasto
*
Vă anunț cu mare bucurie că am lansat cartea ZUZI (continuarea cărții ZUZU) și este disponibilă pentru comandă, doar aici. Mulțumesc că-mi sunteți aproape, vă îmbrățișez! – Anida Lasto
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Mumu – Amintiri dintr-o copilărie ‘agresată’
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
