Și m-am pus pe iubit

Mi-am dorit atât de mult să iubesc, să simt iubirea aceea din cărți care se naște ca un foc, arzând continuu, neîntrerupt pe altarul sufletului! Tot ce eram și cine eram se estompa în umbra visului de a putea iubi cu patimă, cu nesaț. Și, vorba aceea “ai grijă ce-ti dorești că s-ar putea să se împlinească“, m-am trezit din visul dorit într-o iubire. A mea. Nu știam ora și minutul când s-a întâmplat, nu aveam un tipar al iubirii, ci doar m-am trezit iubind, agățându-mă de acest sentiment ca și cum viața mea depindea de asta.

El, un om simplu, care a știut să bată la ușa inimii mele, unde și ce să atingă, cum să-mi lumineze întunericul, atât de simplu și firesc de parcă doar asta a făcut toată viața. Iar eu… of, Doamne, eu eram toate personajele feminine care au iubit din cărțile mele. Mă simțeam o eroină care își scria propria poveste de dragoste. Aveam romanul meu. Eram autor și personaj. Scriam cu fericire fiecare zi, iar seara reciteam fiecare pagină scrisă, mulțumind cerului pentru tot ce mi-a oferit.

Și m-am pus pe iubit. Iubeam cu disperare, cu speranța, cu visuri împlinite. Și pe scris. Scriam fără să mă opresc, nu cumva să se rătăcească un cuvânt, o atingere, un sărut. Puneam  sentimente pe hârtie, în poeme de dor. Iubeam cu sufletul deschis. Toată lumea era a mea. Iar în juru-mi, totul era ca în basme. Până într-o zi, când nu mi-a mai ajuns. Când ești lihnit de iubire, nu poți decât să te hrănești cu ea, apoi ți se face sete. O sete să fii iubită. Să-ți umezești buzele uscate de dor cu apa vie a celuilalt. Doream să primesc ecoul iubirii mele. Să știu și eu cum e când primești, nu doar când dai… Primeam și eu, dar atât cât să rămân în viață. Firimituri pentru a găsi mereu drumul spre casă… Atingeri, sărutări, cuvinte… El deschidea ușa să primească. De la toată lumea. Iar pe când să dea, era întredeschisă. Îi era frică să iubească cu sufletul întreg. Dar iubea cu mâinile, cu buzele, cu privirea, cu șoaptele strecurate pe piele ca mierea…

© Nan Goldin

Așa iubea pe toată lumea. Dar eu eram unică, specială. Eram eroina propriei mele vieți. Iar el era deja pus pe piedestalul inimii mele. Mi-l doream în povestea mea specială. Era cu mine. Mereu. Dar ascuns printre rânduri. Nu scria cuvintele pe pagini. Se lăsa scris. Un demiurg care era al tuturor și al nimănui. Se hrănea cu ce primea. Lumina doar când era luminat.

Citiți și Totul se aflase, nu mai era nimic de făcut

Uneori simțeam cum se stinge sub ochii mei. Iar eu îl preaslăveam să ardă din nou. Iar într-o zi, în așternuturile șifonate de trupurile noastre, cu bătăile inimii date la volum maxim, cu respirația întretăiată, i-am cerut exclusivitate.

Și azi încă lupt să fiu eroina din romanul lui. Puternică, iubitoare, blândă și… singura.

Guest post by AYDEENA