Și iar s-a întors. Nu a mai așteptat ca altădată. Era obosită acum.
Ar fi vrut să bată vântul tare, să o ia, să o zboare ca pe o frunză, să o izbească de copaci. Ar fi vrut să se sape o groapă, să cadă din înalt acolo, unde să nu o vadă nimeni, de unde să nu poată să iasă când vrea ea, ci când vor hotărî astrele. Căci ce sunt ele pentru oameni? Speranțe agățate stingher pe cer. Din groapă să nu vadă decât cerul. În nopțile cu stele să aștepte să cadă una, să i se agațe în păr, să strălucească puternic, iar el să se întoarcă. Să vină să o salveze.
Să oprească vântul, să o culeagă din copaci, să o scoată din groapă și să o planteze înapoi. Să o prindă cu araci viguroși, să o lege zdravăn de ei, căci, cine știe când îi mai vine să fugă? Ar fi putut să o oprească definitiv, fără araci. Ar fi putut să-i șoptească promisiuni la ureche, iar ea, încântată, să se prefacă a-l crede. Ar fi putut să-i ridice fusta ușor, alunecând pe piciorul gol, sus, tot mai sus, până dincolo de limitele pe care ea ar fi fost dispusă să le încalce. Ar fi putut. Dar n-a făcut-o.
Ea obosise. Acum nu mai aștepta niciun semn. Măcar dacă vântul i-ar fi răscolit părul, să-i fure o sărutare umilă… ar fi făcut-o să ridice ochii surprinsă, spre cer. I-ar fi văzut chipul proiectat într-un nor rătăcit. Da, ar fi fost în stare să-l vadă peste tot. Atunci, nu acum. Acum nu mai putea.
Lua în brațe, seară de seară, un corp binecunoscut, dar îl simțea ca pe un străin. Încerca să închidă ochii ca altădată, să simtă valul cum o urcă. Simțea cum se umflă… și crește… și ea i se urcă în brațe… dar nu o mai ducea sus. Valul se spărgea înainte ca ea să atingă stelele de pe cer. Și atunci era dezamăgită. Știa că poate. Rezervele de speranță se pierduseră pe drum. Culmea e că le văzuse risipindu-se, dar nu făcuse nici cel mai mic gest de a întinde mâna să le oprească. Le vedea și le lăsa scurse. Privea spre ele lipsită de dorință.
Dar el se întorsese. De ce nu se trezise la viață? De ce nu-i mai cerșea iertarea pentru lucruri nefăcute? De ce nu-i mai păsa dacă apare sau nu? De ce nu tresărise exaltată? De ce nu mai simțea fiorii aceia grei, dulci și insinuanți în abdomen? De ce se oprise vântul în gândurile ei?
Chiar așa… și ce dacă? Lasă… să fie călcată în picioare. Învățase acum un alt fel de dragoste. Mai la îndemână. Mai sălbatic, mai murdar și mai degradant. Și fără pretenții romantice. Mai eliberatoare decât dragostea de pe piedestal. Aceea se urcase sus de tot, odată cu el și cu toate sentimentele nobile. Ducă-se. Ei îi era bine aici.
Era obosită și se desfăta. Chiar dacă el se întorsese. Venise vremea să-și răsfețe corpul, nu sentimentele. Acelea rămăseseră acolo, în groapă… și încercau în zadar să iasă să i se încrânceneze iar în corp. Mai bine lasă…
Guest post by Arestatul fără umbră
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
