Anul acesta se împlinesc 15 ani de la moartea mentorului meu – criticul, eseistul și cronicarul literar Radu G Țeposu – și 16 ani de când i-am luat acest interviu.
D-le Radu G.TEPOSU, cât de actual este conflictul între generaţii, ţinând cont de mediul ideologic şi cultural postdecembrist de la noi?
D-na Angela Baciu, conflictele între generaţii nu sunt apanajul unei anumite epoci. Chiar dacă ele capătă o acuitate mai mare în unele momente istorice, adversităţile de mentalitate vor rămâne întotdeauna fierbinţi.
Sigur, când conflictele s-au grefat pe mari schimbări de paradigmă culturală, de cotitură spirituală, ele au rămas celebre în istorie. Azi, sunt celebre polemicile dintre clasici şi moderni, dintre tradiţionaliştii picturii şi impresionismul lui Manet, dintre pudicii şi autenticiştii noştri interbelici. Asemenea dispute au marcat nu doar simple răfuieli între generaţii, ci veritabile confruntări între două feluri de a vedea lumea.
Conflictul înseamnă în aceste cazuri un Zeipunkt, cum spun nemţii, o răsucire spirituală. Aşa încât a pretinde azi că ciocnirile între generaţii ar fi inactuale e o stupizenie care dovedeşte neînţelegerea firii adevărate a lucrurilor. Întotdeauna va fi o schimbare şi întotdeauna vârstnicii vor rămâne cu un pas în urma celor tineri. Nu din refuz al sincronizării, ci din neputinţa înţelegerii. Taine avea dreptate, deşi determinismul nu mai e la modă. Omul e, totuşi, un produs al mediului, care înseamnă cultură, educaţie, regim politic, mai pe scurt, spirit al vremii.
Care credeţi că este soarta criticii de direcţie? Există un pluton de critici cu autoritate specializaţi în a impune valori reale?
Critica de direcţie nu mai are, în clipa de faţă, gloria şi entuziasmul de dinainte de 1989. Puţini anahoreţi au rămas în jilţul lor cu spetezele roase, încăpăţânându-se să citească metodic şi să dea verdicte corecte.
Toţi fruntaşii acestei critici s-au risipit în diverse alte activităţi, dar eu nu cunosc o altă publicaţie, în afară de „Cuvântul”, care să-şi fi propus – şi să facă realmente – o critică de direcţie. În jurul acestei publicaţii există un pluton – poate numai o grupă, ca să folosim termeni cazoni – care cred că poate oferi mari garanţii literaturii în mişcare. Al. Cistelecan, Ioan Buduca, Mircea Mihăieş, Tudorel Urian şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Radu G. Ţeposu. Daţi-mi un alt exemplu care să rivalizeze cu această echipă şi mă înclin. Fireşte, nu vreau să spun că în ţara asta nu mai sunt critici admirabili, că revistele noastre sunt scrise doar de pompieri, dar nicăieri nu se mai exercită o echipă cu asemenea anvergură şi cu un program foarte limpede.
În calitate de critic şi istoric literar, aţi practicat critica de întâmpinare şi susţinere. O veţi continua, rămânându-i credincios, sau o veţi abandona?
Da, am practicat-o timp de douăzeci de ani, dar am cam obosit. Nu mai am entuziasm. De altfel, am mai spus-o, comentariul literar la zi, cronica literară mă ispiteşte tot mai puţin. E o risipă superbă pentru care nu prea mai am energie. Mă mulţumesc numai să girez, în „Cuvântul”, o pagină dedicată debutanţilor, lucru nu tocmai simplu, căci am de citit vrafuri de manuscrise. Însă fac acest lucru nu cu sentimentul gratuităţii, ci cu convingerea că, în orice mirişte uscată, poţi da peste o floare exuberantă.
Cum ar trebui să sune, în opinia Dumneavoastră, crezul unui critic literar în zilele noastre?
Tatăl nostru care ne citeşti, Învaţă-ne să-i judecăm drept pe cei care scriu şi nu ne duce în ispita laudelor deşarte, nici în cea a hulei nemeritate, ci ajută-ne să vedem în fiecare carte adevărul estetic, dâra de existenţă, freamătul fiinţei, iluminarea lăuntrică şi ne iartă erorile noastre de judecată şi fă-ne culţi, că suntem mulţi! Vă consideraţi un critic stăpân pe un anumit sector al literaturii? Preferaţi poezia, proza, teatrul?
N-am avut niciodată prejudecata specializării. Scriu cu egală plăcere despre orice gen literar. Totuşi, din întâmplare şi graţie crizei pe care a înregistrat-o genul în vremea lui Ceauşescu, mi-a fost dat să scriu destul de puţin despre teatru. Asta nu vrea să însemne nimic. Simplă chestiune de cantitate. De altfel, eu am debutat editorial cu o introducere în teatrul lui Horia Lovinescu, o carte de un anumit didacticism, care respecta profilul colecţiei în care a apărut.
Nu mă consider, aşadar, un critic specializat şi-mi face egală plăcere să mă scald în efluviile lirice ale poeziei, ori să despic în patru firul teoretic al conceptelor critice. Dacă stau şi mă gândesc bine, cred că sunt un amestec ciudat de ironie şi patetism, de sensibilitate plastică şi lirism, de predispoziţie teoretizantă şi explozie imaginativă. Sau poate că nu sunt decât un om confuz, vorba domnului Cehov.
Din experienţa Dumneavoastră, în decursul activităţii sale, un critic literar are posibilitatea să „desfiinţeze” un scriitor? Aţi fost pus în situaţia de a „executa” anumiţi autori, iar verdictul să vă fie infirmat?
Criticul literar nu are în nici un caz posibilitatea de a desfiinţa un scriitor. Oricât prestigiu ar pune la bătaie, oricâtă persuasiune ar scoate din tolba lui critică, oricât trafic de influenţă ar face, un scriitor veritabil nu va sucomba niciodată sub presiunile criticii. Sigur, un critic cu mare autoritate poate marginaliza, o vreme, un autor, îl poate scoate din atenţia publică, îi poate reteza şansele de a obţine premii, de a promova în ierarhia literaturii şi, mai devreme sau mai târziu, nedreptăţitul îşi va recâştiga locul pe care îl merită. La fel de valabil e şi reversul medaliei.
Un critic influent poate impune, temporar, un scriitor mediocru, îl poate mediatiza cu dibăcie, aşa încât să treacă drept un autor onorabil, îl poate sprijini să câştige onoruri, dar nu-l poate fixa, ca-ntr-un insectar, în tabloul valorilor adevărate. Au făcut astfel de concesii mulţi critici, unii dintre ei cu totul respectabili. Elena Farago, bunăoară, a trecut drept o poetă stimabilă graţie susţinerii lui Lovinescu, care obişnuia să mai calce pe alături cu pana, dar în absolut n-a putut face mare lucru, fiindcă din şuviţele ei rebele n-a mai rămas azi decât o dulce amintire. Ea nu înseamnă în literatură mai mult decât înseamnă Maria Cunţan, cu care a şi fost, de altfel, colegă de generaţie.
Poeţii tineri care au debutat în ultima vreme au vreo şansă de a deveni nume de prestigiu pentru viitor? În anii ’60, poeţii debutau cu o susţinere puternică din partea criticii literare şi a presei literare. Acum, poeţii debutează în anonimat, ignoraţi şi de critică şi de presă. Credeţi că este normal ce se întâmplă?
Poate o să te surprindă, dar vreau să spun că anormal a fost ce s-a întâmplat până în 1989. E semn de libertate precară şi de confuzie ideologică să faci din susţinerea programatică a unui scriitor un act de virtute, de frondă ori de solidaritate politică.
În societăţile normale, în care libertatea nu e administrată cu pipeta, fiecare scriitor îşi este propriul său manager, propriul său agent publicitar. Fiecare face pe dracul în patru ca să iasă la suprafaţă, să se impună. Să ştii că în celelalte ţări critica e destul de indiferentă faţă de cărţile care apar. Există, bineînţeles, coterii literare, sfere de influenţă, grupuri de interese care fac politica susţinerii scriitorilor şi care, de cele mai multe ori, ţin cont de criterii extraliterare.
Eu nu zic că nu e bine ce se întâmplă acolo, dar trebuie să ne dezmeticim odată şi să nu mai privim viaţa literară ca pe un paradis în care îngerii se coalizează împotriva diavolului, ci ca pe un amestec de interese şi idealuri din care răzbeşte cel mai talentat şi mai bine plasat pe lângă criticii influenţi. Modelul de comparaţie cel mai potrivit e lumea filmului de la Hollywood. Ştiţi ce sfori se trag acolo, ce bani se aruncă în joc, ce pasiuni se mistuie pentru câştigarea statutului de vedetă? Asta nu vrea să spună că au câştig de cauză doar mediocrităţile cu picioare lungi, homosexualii, francmasonii, ori gangsterii cu teşchereaua plină cu bani. Câştigă, foarte des, şi valorile, dar şi artiştii mai modeşti care se bucură de protecţie.
Mai pe scurt, cred că debutantul, scriitorul în genere, trebuie să se dezbare de mentalitatea de fiinţă asistată şi să-şi facă loc în viaţa publică prin propriile eforturi. Consacrarea vine ea singură.
V-aţi contrazis vreodată?
O, sigur că da. Ştii ce spunea Iorga? Că numai boul e consecvent! Trebuie să precizez însă că nu m-am contrazis în privinţa diagnosticului unei cărţi sau a unui autor. În acest sens, îmi place să cred că am un nas bun, deşi e mereu înfundat. M-am contrazis în chestiuni teoretice, cum ar fi, de pildă, postmodernismul. În urmă cu vreo 15 ani, când am scris prima dată despre acest contradictoriu fenomen, eram convins că neomodernismul e o diferenţă specifică a modernismului. La momentul redactării ultimei mele cărţi mi-am dat seama, însă, că avem de-a face cu o paradigmă culturală care schimbă radical viziunea asupra culturii. Dacă aş vrea să folosesc un eufemism, aş spune că m-am revizuit, cum îi plăcea lui Lovinescu să spună. Am să fiu însă onest şi-am să spun că m-am contrazis.
Faceţi portretul criticului literar născut în zodia Berbecului, să vedem cum arată.
Criticul literar născut în zodia Berbecului scrie bine, are cultul expresiei, are instinct artistic, e funciarmente un liric, face din literatură un spectacol al existenţei, alternează ironia cu patetismul, maliţia cu melancolia, are sensibilitate filozofică, e tenace, dar are şi dese accese de dezabuzare, iubeşte cărţile ca pe nişte fiinţe vii, este – cum zice la zodie – mai degrabă talentat decât deştept…
Citiţi şi
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
