Citesc Supleantul lui Petru Popescu. Promisiunea din prefaţă va fi ţinută? Aştept. Până la final.
Iniţial am dubii pentru că mă întreb cât la sută din poveste s-ar mai fi scris dacă “ea” ar mai fi trăit să poată confirma? Am senzaţia aia de suspiciune, de genul “după război mulţi viteji se-arată”.
În celălalt taler atârnă gingăşia sentimentelor post mortem, într-un fel cu totul dezinteresat de eventuala ei opinie, sau al vreunui privilegiu posibil obţinut, oricum nerelevant acum.
Pentru prima dată în viaţă mâzgălesc cu pixul o carte pentru că simt nevoia reflexivă de a confirma prin gestul ăsta ceva ce citesc. De fapt, cred că subliniez anii mei de tinereţe, simt nevoia (plăcută?) de a-mi, de a-ţi, de a ne şi mai presus de toate, de a le semnala celor ce, har Domnului!, n-au avut parte de acele realităţi (înfricoşătoare, dar şi plăcute, frustrante, dar şi umilitor acceptate).
Suntem oare, un popor cu vocaţia umilinţei?
Deşi diversificaţi ca indivizi, era între noi (generaţia) un liant pe care nu l-am conştientizat decât “după”. Probabil că asta este valabil pentru orice rând de generaţii, dar eram atunci, cu toţii, copii orfani ai aceleiaşi mame, abuzaţi de un tată de-al doilea, sau de aceeaşi soartă maşteră. Trăiam cu toţii în acelaşi abstract pâclos în care ne izbeam bezmetici de tabuuri, motiv pentru care ne adunam unii-ntr-alţii, sau credeam într-un fel inocent că “ţinem aproape” când, de fapt, era vorba doar de o consecinţă dată. O turmă de oi adunată de frica haitei de lupi ce-i dă târcoale. Mulţi dintre aceşti lupi erau tot nişte oi, dar în piele de lup, pentru că acţionau din frică.
Cine era mai vinovat – oaia sau lupul deghizat? Dar, ce s-a schimbat de atunci?!…
Hmmm… aştept să văd dacă restul confirmă. La fiecare idee general valabilă, inevitabil mă întreb: “oare, eu ce făceam în timpul ăla?”. Trebuie să recunosc, îmi duceam ca atâţia alţii, suferinţa pe picioare, ca pe o boală cu care m-am născut, ca pe o cocoaşă pe care o căram zi de zi… într-o ţară a cocoşaţilor.
– Da, îmi place ce citesc pentru că la aproape fiecare propoziţie dau în gând o replică, de parcă aş depăna cu cineva amintiri comune – “ţi-aduci aminte când…?”, sau “tu cum ai… atunci când… ?”. E despre mine, e despre noi, ăia care, într-o dimineaţă, după ce dansasem twist şi hustle la un ceai în casa unor fraţi, necunoscuţi prieteni ai unor prieteni, mergând pe jos pe Splai am aflat că “a căzut” şi Sf. Vineri! Brâncovenescul căzuse deja. Se pregătea perimetrul cu case domneşti din Uranus – 13 Septembrie – Izvor. Se pregătea cu jale, cu sinucideri şi atacuri de cord, cu drame tulburătoare.
Zoe Ceaușescu
… Şi, cu toate acestea, noi am continuat să ne mai sărutăm, să ne dăm rendez-vous la ceasul Universităţii, să dorim fleacuri, învăţaţi să trăim din puţin, fără mofturi şi, mai apoi din ce în ce mai prost: ”…viaţa e un coteţ – asta nu ne împiedică să ne intereseze spiritualitatea, ADN-ul, antropologia şi filmele franţuzeşti”.
– Vremuri tulburi pe care le cristalizam prin însăşi tinereţea noastră inconştientă; erau cocoaşa noastră comună pe care o duceam în spate ca pe un dat natural. Mulţi dintre noi nici nu ştiam că în aceeaşi lume trăiau tineri ca noi fără cocoaşă.
– Ascultasem la culcare ”Noapte bună, copii…”, “De dragoste”, “Tableta de noapte”, “Serata muzicală”… asta, când nu citeam la lanternă, sub pături, evitând blamul părinţilor, devorând… orice, tot!
– Am trecut uimită prin momentul morţii lui Dej, derutată de lacrimile părinţilor (şi ei, copii inocenţi politic), ce pişau ochii cu sinceritatea şi spaima cu care plângi singurul părinte cunoscut.
– Defilările deveniseră un alt sine qua non ca şi cocoaşa – era greu, era inuman, era sufocant, era inevitabil. Din cauza arşiţei din iulie- august, cădeau tinerii pe stadioane ca popicele, fără a trezi consecinţe sau conştiinţe.
– Nimic, în afara spectacolului de recunoştinţă adresată supremului fiu, nu era mai special, totul era un gri uniform şi diform cu miros de năduşeală şi neputinţă colectivă.
– Şampanie? Exaltare?!… Vă amintiţi definiţia şampaniei? – era “licoarea pe care o bea poporul prin reprezenţii lui”.
Pentru întâia oară am trăit exaltarea în ’89, în “marea învălmăşeală”. Aveam deja 34 de ani, un copil, un buchet anemic de amintiri, dar şi lespezi grele, moştenite pe buze.
– Muzica occidentală era pentru premianţi, făceau rost de ea doar rebelii, aceia care riscau blamul societăţii socialiste multilateral dezvoltate. O ascultam şi noi ăştilalţi, prin curtoazia lor. Dacă eram suficient de curajoşi să ne afişăm cu ei. Erau pe atunci nişte scule Tesla, obiecte rare, “de la pachet”. Cine avea aşa ceva era automat uns şef de trib.
………………………..
– Constat mici discordanţe – nimeni nu spunea “week end” (însăşi noţiunea era pentru noi inexistentă, sâmbăta fiind zi de lucru), “infrastructură”, sau “ok!”. Cel puţin, nu cei din jurul meu. Evident, sunt habitudini ale autorului din anii ulteriori povestirii, dar asta mă scoate din epocă în timpul lecturii.
– Cele trei-patru trivialităţi întâlnite pe parcursul lecturii au menirea clară de autentificare a vârstei personajelor. Deşi neaoşe, ele nu şochează, sunt puse la locul potrivit şi dau naturaleţe personajelor.
– Pag. 122 – indiscutabil, puterea seduce! Pe unii îi pune la pământ, alţii se schimbă fundamental, numai cei cu adevărat puternici fac faţă şuvoiului de tentaţii. “Mulţi chemaţi, puţini aleşi!”.
– Autorul recunoaşte cu admirabilă sinceritate sâmburele interesului său iniţial, care nu este erotic. Mai întâi este teama de repercusiuni, în cazul în care n-ar reacţiona la “butoanele” prin care este manipulat. Abia apoi, iluzia unor promisiuni de mai bine, se transformă treptat, printr-o reacţie de sublimare, în atracţie erotică.
– Cred că atunci când i-am împuşcat pe “ei”, ne-am ucis de fapt, frica. Probabil că dacă n-o făceam, am fi continuat s-o simţim pe şira spinării ca pe un animal feroce scăpat din cuşcă, ascuns undeva înapoia memoriei noastre, dar încă în stare să sfâşie.
– Mi se pare un text omagiu care în perspectiva timpului scurs nu te mai revoltă. Te face să regreţi chiar – că “săraca fată bogată” nu mai este ca să se bucure de această tandreţe postumă şi sinceră. Despre ea nu doresc să-mi exprim părerea, măcar pentru că presupun că a suferit nemeritat de mult doar pentru nenorocul de a se naşte ca “fiică a faraonului”. Aş vrea să ştiu ce tânăr având oportunităţile respective, le-ar fi refuzat!?
– Mă întreb cu tristeţe câţi dintre cei din afara generaţiilor de sacrificiu (nu prea sunt de acord cu formularea asta, pentru că orice generaţie din ’40 până azi a fost supusă la diverse sacrificii), mă întreb, deci, câţi înţeleg cu adevărat grozăvia, pericolele la care eram expuşi, “supleantul” fiind doar un exponent din punctul ăsta de vedere – cu cât mai aproape de flacără, cu atât mai vulnerabil.
Câţi pot pricepe azi, extazul nostru de atunci produs de aroma de cafea adevărată?!… În contrapunere – programele tv, lumina şi apa caldă cu program, lipsa produselor celor mai banale de igienă, frigul sau riscul unui chiuretaj clandestin?!… Toate astea pe timp de pace!
Mai departe…
– Reuşeşte cu subtilitate să mă facă să cred că-mi permite să-i cotrobăi tot labirintul interior, pavat şi căptuşit cu trăiri intime (dacă-i interior, cum altfel?!), cu motivaţii şi raţionamente la prima mână. Aproape că îi devii recunoscător pentru generozitatea asta cu care îşi exhibă viaţa personală, într-un context inedit la care, altfel, muritorul de rând n-ar fi avut acces.
– În tot romanul (se confirmă decisiv la final), cea mai gravă trădare ar fi fost pentru “fata puterii” ca el să vrea să fugă… Mai gravă decît dacă n-ar iubi-o, poate!
– Autorul (de data asta!) mi se pare demonstrativ, indicând locul acelui semn din naştere al fetei, de parcă ar vrea să atragă atenţia: “gata, asta îngroşată e linia cu care delimitez fabulaţia de realitate – eu, chiar am cunoscut trupul Zoiei Ceauşescu! Iată dovada!”… şi probabil chiar e reală.
– Frica de uşurinţa cu care ar putea aluneca în compromis, de abandonare a verticalităţii, şi care apare obsesiv (cu valoare de crez) pe tot parcursul romanului, îl împinge la fuga din ţară mai tare decât curiozitatea de a cunoaşte gustul vieţii libere.
………………………………….
– Desigur e un roman, nu reportaj şi nici măcar jurnal. Este o povestire metaforizată, cu accente autobiografice. Dar abia pe ultimele două pagini am senzaţia clară a unei sinonimii cu alegoria. Nu cred că povestea lor a fost întocmai, dar esenţa e redată cu ajutorul acestei povestiri simbol, reducţia fiind făcută nu numai din nevoi stilistice sau datorită unei realităţi prea stufoase. Lucrurile nespuse, cele “de sub tejghea”, rămân întotdeauna doar pour les connaisseurs!
Concluzia finală îmi place maximum! Este pe deplin în legătură cu spiritul celor scrise anterior şi are valenţe profund filozofice: “Uneşte-ţi ritmul pasului cu ritmul unduirii punţii şi-ţi vei găsi ritmul firesc…”
Citiţi şi
Țara în care nu te poți compromite
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
