M-am tot întrebat, care este cel mai de preţ dar pe care Divinitatea ni l-a făcut…
Dacă eşti părinte şi te gândeşti cumva că este vorba despre copilul tau, aş îndrăzni să te contrazic.
M-am gândit mult şi mi-am asumat posibilele antipatii şi judecăţi pe care unele persoane vor simţi nevoia să le emită. Nu îmi propun nimic cu acest text, vreau doar să împărtăşesc credinţa mea.
Un copil este un dar minunat şi foarte preţios, dar consider că nu este cel mai de preţ. Dacă până acum aţi crezut asta, vă rog, staţi câteva minute şi gândiţi-vă dacă este cu adevărat aşa. Dacă nu cumva, tu părinte, ai acest copil pentru că mai întâi ai existat tu!
Am ajuns să cred că cel mai de preţ dar este viaţa însăşi, este viul care există în noi şi pe care avem datoria de a-l ţine viu.
Gustav Klimt, Copacul Vieţii
Nu putem călca în picioare darul pe care Divinitatea ni l-a făcut, nu putem să ne abandonăm pentru alţii, nici măcar pentru copiii noştri. Nu putem trăi la întâmplare.
Copilul tău, părinte, trebuie să fie inspirat de zâmbetul tău sincer şi de seninătatea ta şi trebuie să simtă că tu eşti pentru el cel mai stabil pilon. Copilul tău trebuie să înveţe de la tine fericirea şi iubirea de sine, respectul pentru viaţă şi trebuie să înveţe dăruirea, dar nu înainte de a avea ce dărui.
Copiii învaţă doar de la noi adevărata bucurie!
Sufletele curate ale copiiilor nu vor să fie încărcate cu deciziile celor mari, cu fricile şi aşa zisele responsabilităţi faţă de ei, nu vor să simtă povara deciziilor noastre, din care ei nu simt nimic alteceva decât vinovăţie.
Copiii nu vor să afle că noi am dus o viaţă nefericită, de care îi mai şi facem vinovaţi, doar pentru că am vrut să crească „într-o familie”. Noţiunea de familie nu înseamnă nicidecum să împărţim o casă si plata facturilor. Să umplem coşurile la supermarket în weekend, vrând, de fapt, să umplem golul din inimile noastre. Sufletele curate şi bune ale copilor nu pot fi fericite lângă părinţi nefericiţi!
Ochii curaţi, ca apa sfinţită ai copiilor, nu pot rămâne aşa, privind la cei mari şi văzând nişte ochi tulburi ca apa de ploaie, în urma celei mai crâncene furtuni!
Priviţi cu curaj spre cea mai importantă responsabilitate a voastră! Aceea de a fi fericiti şi de a iubi, dar şi de a vă iubi! Fiţi bine cu voi, pentru a putea să împrăştiaţi iubirea!
Iubirea nu se poate naşte din nefericire!
Ia-ţi viaţa în mâini, în braţe, fă-ţi curaj şi îndreaptă greşelile din viaţa ta. Pleacă dacă eşti nefericită! Sau schimbă ceea ce te face să suferi.
Acest text nu este despre încurajarea despărţirilor. Îi ador şi respect pe cei care încă mai luptă pentru fericire, împreună. Aşa că, rămâneţi acolo dacă simţiţi cu tot sufletul că acolo vă este locul, oricât ar fi de greu. Dacă, însă, nu este aşa, fiţi un moment egoişti, deşi nu acesta este un termen potrivit. Este cel agreat de cutumele societăţii pentru a defini o persoană care îşi poartă de grija sufletului său. Mai târziu, acest egoism va face din voi, bărbaţi şi femei, oameni plin de iubire şi capabili să ofere. Să o împartă cu copilul, cu prietenii, cu părinţii şi cu sufletul pe care, probabil, îl va întâlni şi pe care va reuşi să îl iubească.
Nu te învinui! Va fi greu o vreme. Orice schimbare este grea, fie ea spre bine sau spre rău. Cumplite creaturi suntem…
Avem doar două variante: să ne plângem că nu a fost aşa cum am sperat sau să acceptăm realitatea şi să alegem drumul care astăzi ne face fericiţi.
Oamenii se dezvoltă uneori diferit. Poate că aţi fost fericiţi o vreme, dar dacă drumurile vieţilor voastre se despart, totul devine un calvar. Nici tu şi nici el nu meritaţi asta. Lăsaţi-vă sufletele libere, fiecare suflet are dreptul şi datoria de a fi fericit.
Nu vom fi capabili să ne trăim viaţa aşa! Cel puțin nu oamenii cărora le scriu acum. 🙂 Noi nu ne vom plânge de milă în fiecare zi, nu ne vom judeca copiii, gândind că din cauza lor am fost nefericiţi, nu ne vom îmbolnăvi pentru că am suferit prea mult şi pentru că ne-a lipsit iubirea, nu vom muri cu regretul că nu am luptat pentru fericirea noastră, nu vom face nimic din toate acestea! Pentru că noi alegem să facem altfel! Aşa cum profunzimea ne îndeamnă şi nu aşa cum alţii ne forțează, fie ei societate, părinţi, educaţia ori gura lumii.
La 70 de ani, vom regreta că nu am avut curaj, dar va fi prea târziu! Ne vom consola, poate, cu gândul că ne vom naşte din nou, sau că… vom ajunge în Rai, fiecare după credinţa lui. Va fi prea târziu. Şi pentru noi, dar şi pentru copiii noştri. Pentru că deja vor fi învăţat nefericirea, încrâncenarea şi frica de a lupta pentru liniştea şi fericirea lor.
Vom putea trăi cu asta, cu siguranţă. Din fericire sau, poate, dintr-o mare păcăleală, psihicul nostru are capacitatea de a găsi în orice un lucru bun… dar nu vom muri aşa.
Înţelepciunea ultimelor clipe va rosti: „Şi dacă toată viaţa mea a fost o greşeală?!?!”… Şi judecata de aici începe!
Pe Alina o puteți găsi și aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
***
N. red. Vă lăsăm, spre întărirea celor spuse mai sus de Alina, un fragment răscolitor dintr-o povestire de Lev Tolstoi. Nu o ratați, e ca o întâlnire cu destinul. 🙂
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
