Mă tot bate gândul să-mi trăiesc viaţa altfel decât azi sau ieri, cumva aşa… de parcă ar fi să-mi trăiesc viaţa mea, povestea mea… Dar nu, nu… e o nebunie… ar zice lumea că sunt vreo tâmpită şi de-asta m-am nici casă, nici soţ, nici carieră… nici nimic. Măcar aşa e cumva vizibil că mă străduiesc să fiu în rândul lumii, numai că nu prea-mi iese, dar eu vreau şi mă lupt. Păi, şi-acum… la 30 şi de ani, s-o iau la sănătoasa prin viaţă după cum îmi trece mie prin cap?! Absurd! Sinucidere curată!
Şi totuşi… de câteva zile mă obsedează Tudor Chirilă cu versurile alea ale lui cu dor de ducă. Şi da, îmi cam dau seama că nici mie nu îmi place deloc patul meu de-acasă şi oricât am încercat să mă zgâiesc la ele, cearșafurile nu îmi mai zâmbesc, iar gândul la rutina zilei de mâine mă încremeneşte.
Partea bună e că simt cum creşte-n mine tot mai mult panica faţă de rutina asta chinuitoare, faţă de confortul ăsta pe care-l plătesc atât de scump, de cunoscutul care mă plictiseşte, mă apasă ca om şi ca femeie. Încep să simt cum noul şi necunoscutul îmi pot deveni prieteni dragi şi cred c-am să-i apuc într-o zi de mâna pe-amândoi şi-o să fugim prin lume să ne strigăm viaţa!
Până la 30 de ani, aveam un singur mare vis: să am propriul business. Familia n-a fost nicicând un obiectiv, ştiam că atunci când voi găsi bărbatul demn de mine, vom trăi marea iubire fericită, totul ca într-un film bun. Tot ce aveam nevoie era că eu să fiu împlinită – prin carieră, se înţelege – iar de-aici încolo puteam să fiu fericită şi cu un bărbat, şi poate cu copii şi toate cele lumeşti.
Bun, la 30 de ani, mă văd cu visu-n braţe: afacere proprie, un bărbat de respectat şi de iubit, şi… totuşi ceva nu puşcă. Nu sunt fericită! Îmi scapă ceva şi nu înţeleg ce, nu văd… pur şi simplu nu e ce trebuie! Mă ia cu frisoane şi tâmpeală, încep să nu mai mai simt în pielea mea, nu mai sunt sigură de gândurile şi emoţiile mele… să fie oare ale mele? De unde atâta nesiguranţă şi nefericire? De ce nu mă simt împlinită, dacă am ce mi-am dorit? De ce?! Cum de nu mi se mai potriveşte propria viaţă?
Mă uit cum nunţile din vara asta nu m-au mai sensibilizat şi mişcat că altădată, n-am mai zâmbit a melancolie şi-a neîmplinire. M-am bucurat pentru ei, oameni frumoşi ce se iubesc. I-am invidiat doar pentru siguranţa pe care-o au vizavi de ceea ce simt şi curajul de a-şi asuma asta. Şi-apoi m-a lovit: mă simt nefericită pentru că ştiu sigur că nu asta e viaţa pe care mi-o doresc!
Şi-aşa am început să văd în jurul meu tot mai mulţi oameni asumaţi – fericiţi sau nefericiţi, dar asumaţi. Asta era nefericirea mea: că ştiam sigur de-acum că trăiesc o viaţă ce nu-mi aparţine. Una a tiparelor, a prejudecăţilor, obişnuinţelor şi comodităţii ce şi-au făcut loc în mintea mea timp de 30 de ani. Nu e viaţa mea!
Nu e asta viaţa mea!
Păi, bun, şi dacă asta nu e, atunci care e, cum e? Păi… răspunsul încă nu îl am, motiv pentru care m-am străduit să nu strig în gura mare că nu-mi place una-şi-alta. Parcă şi aud: ok, nu-ţi place? Dar ce-ţi place? Dar ce vrei? Dar cum crezi că se trăieşte în lumea asta? Hah, aşa după ureche, ce-ţi trece prin cap aia faci? Asta crezi că-i viaţă? Lasă c-ai să vezi tu cum e! Mai bine bagă-ţi minţile-n cap şi intră în rând cu lumea, că altfel o să ajungi să-mbătrânești singură şi ursuză. Cine crezi că o să te mai ia la 40, când o să fii şi mai dificilă ca acum? Ce-are ăsta (bărbatul)? Nu te bate, nu te-nșală, nu bea, nu dă banii la curve şi nici la ruletă, de treaba e, băiat fain şi finuţ e, ce dracu’ îţi mai trebuie?
Mda, n-am nicio replică inteligentă, niciun argument pe măsura împotrivirii mele. Treaba e că relaţia nu merge cum mi-ar plăcea, afacerea – nici atât, niciuna nu mi-a adus ce mă aşteptăm, aşa că nu prea îmi mai place mare lucru din viaţa mea acum. Curaj să-mi pun poalele-n cap şi să strig în gura mare că nu mai vreau să trăiesc aşa, că vreau să-i pun punct şi să o iau de la capăt cu… nu-ştiu-exact-ce? Azi, încă nu, dar poate mâine mă va cuprinde nebunia – nu neapărat curajul – şi de-asta încerc să mă stârnesc cu versurile lui Chirilă… să simt cum îmi aleargă-n gând oameni fericiţi spre mare, spre libertate şi fericire…
Poate nu e încă prea târziu să-mi iau lumea-n cap şi să fug râzând spre mare!
Guest post by Diana Nistor
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
