O cunosc foarte bine. Este frumoasă. Delicată. Inteligentă. Ah, câte nu e… Dar îi place să se ardă. De fapt, îi place să riște. Să se aventureze. Nu asta este, de fapt, viața? Un drum care ne caută, pe care așa se pășește: apăsat, să simți, să doară, să lase urme. Ea așa merge. Nu tropăie, dar sunetul pașilor ei este auzit. Ei întorc capul. EA știe. Zâmbește amețitor. Se aprinde flacăra cu scântei în care își arde existența. Și-o tăvălește, fără să-i pese. Ar putea să fugă, dar tocurile înalte și elegante o împiedică. Sau așa susține ea.
S-a mai ars o dată. Dar nu s-a prefăcut în cenușă. De ce n-ar mai face-o o dată? De ce? Cum de ce? Viața nu te așteaptă să o calci în picioare. Viața te așteaptă să o zbori. Sus, cât mai sus, aproape de soare, să uiți de norme golite de sens și prejudecăți fără valoare.
Iar ei îi place să zboare. Așa că acum… pășește încet, calm, insinuant și leneș. Se mișcă galeș pe drumul vieții, îi place să se audă, e singură. EA și ei. Cei care întorc capul. EA cântărește. Așteaptă. Cugetă. Observă. Compară. În final, alege. Nu se gândește la ce va fi. La ce ar putea să fie. Doar se aruncă. Îi place dogoarea. Și nu vrea să fie stinsă.
Doar că, undeva, acolo, ascunsă și înecată în zgomotul tocurilor ei pe asfaltul vieții, timidă, se află conștiința. O cunosc bine și pe ea. Este temătoare și nu știe să înoate. EA a aruncat-o în larg cu un gest de eliberare, se zbate cu tenacitate, o vede pe țărm, vrea să ajungă la EA, să o stingă sau să o potolească puțin. Privește în jur. Doar apă. Și EA, arzând, la țărm. O strigă, dar apa îi înăbușă strigătul. Îi face semne, dar cine să o vadă?
Pe mal, EA dansează. Se bucură. De ce n-ar face-o? Nu e singură. Și chiar de-ar fi, tot s-ar bucura. S-ar chinui să se bucure. Un râs zgomotos, deschis, în care să-si înece dorul și neputința. În care să uite, să ardă, să nu mai simtă nimic. Doar căldura aceea pârjolitoare. Să uite că are o conștiință. De aceea s-a debarasat de ea și a aruncat-o cât mai departe, în larg. Îi tăia aripile, i le scurta câte puțin, în fiecare zi. Dansa și râdea ca apucata, cu spatele la apă și la micuța arătare care se zbătea în ea. Era atat de sigură de victoria ei, că n-a observat-o. Cumva, se apropiase de țărm. Mișcările ei erau mai ordonate acum. Precise. Își cunoșteau țelul. Se îndreptau spre ea. Trebuia să o opreasca. Pentru binele ei.
Se apropie încet de EA. Dansul ei acum era legănare, murmur tăcut. Își amintise că, nu demult, cineva îi spusese că e frântă. Cuvântul o duruse. De fapt, nu: o arsese. Când se întoarse și micuța arătare o privi, văzu că are lacrimi. Și pentru prima dată, observă că acestea aveau culoarea înecului.
Guest post by Arestatul fără umbră
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Mi-a fost dor și am mai riscat o dată
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
