Charlotte Rampling – emblemă a swinging sixties, una dintre marile frumuseți ale anilor ’60, frumoasă și astăzi, model, actriță de teatru, film, televiziune, cântăreață împlinește azi 77 de ani. Ascultați-o: un tot splendid, voce, versuri, melodie – Nu sunt nebună, sunt doar leneșă 🙂
Poate ați văzut-o în 2021, la Sibiu, la Festivalul de Teatru, interpretând sonete shakespeariene pe muzica lui Bach. Sau poate în Asfalt tango al lui Nae Caranfil (1995). Sau poate în vreunul din rolurile ei grozave care i-au adus premii internaționale ori nominalizări: “Sous le sable” (2000) și “Swimming Pool” (2003), regizor Francois Ozon, “Melancholia” (2011), regia Lars von Trier, “45 Years”, regizor Andrew Haigh, “Hannah” (2017), regia Andrea Pallaoro.
Ofițer al Ordinului Imperiului Britanic
César d’honneur (2001)
Premiul Academiei Europene de Film pentru întreaga carieră (2015)
Ursul de Argint pentru cea mai bună actriță
Premiul Academiei Europene de Film pentru cea mai bună actriță (2003) pentru Swimming Pool
Premiul Academiei Europene de Film pentru cea mai bună actriță (2015) pentru 45 Years
Legiunea de Onoare în grad de Ofițer (2011)
Răsfoind internetul, cu gândul la un omagiu de ziua ei, am dat peste un interviu pe care i l-a luat americanca Mary Gaitskill, romancieră, eseistă și scriitoare de proză scurtă. Interviul a fost publicat în decembrie 2015 în revista The New York Times sub titlul Charlotte Rampling’s Unknowable Truth (Adevărul de neștiut al lui Charlotte Rampling), dar după cum veți vedea, dintr-o asemenea întâlnire nu putea ieși decât ceva atemporal, demn de citit. Vă invităm.
Charlotte Rampling, 1990 foto Giovanni Gastel
“Timp de mai bine de 50 de ani, Charlotte Rampling a sedus bărbați și femei deopotrivă cu frumusețea ei relaxată și distantă. Dar dacă ne-am înșelat în toată această perioadă?
Reputația lui Charlotte Rampling nu are sens în totalitate. O actriță cu o inteligență și sensibilitate extraordinare, cu o frumusețe rară și charismatică, precum și cu o energie sexuală care a durat până mult după ce împlinise 60 de ani. Și-a început cariera la 17 ani, când lucra secretară și fusese remarcată de către un publicitar care lucra în aceeași clădire; astfel, a avansat cu repeziciune de la statutul de actriță într-o reclamă pentru ciocolata Cadbury la cel de actriță celebră, până în anul 1966, când a jucat în filmul „Georgy Girl”. De-a lungul ultimei jumătăți de secol, Rampling a jucat în peste 100 de filme și seriale TV, carieră încununată în prezent de „45 Years”, emoționantul film al lui Andrew Haigh, care amintește de „The Dead” a lui James Joyce (povestea, nu filmul) prin ritmul cotidian. Tăcut și evocator al puterii romantice devastatoare din trecut.
Rampling a fost pe bună dreptate celebrată pentru munca sa, dar a fost totodată etichetată și drept „rece, imperativă, detașată, vigilentă, inabordabilă, misterioasă și distantă”. În nenumăratele interviuri pe care le-a acordat, reporterii au descris-o cu un amestec de uluială și anxietate, uneori considerând că ar avea ceva probleme mintale, chiar dacă la rândul lor se purtau, fără să-și dea seama, ca niște oameni cu probleme la cap ei înșiși.
„Când m-am găsit pentru prima oară în fața ei, nu m-am putut abține să mă îngrijorez că Rampling nu face față situației deloc”, scria un jurnalist în 2001, chiar înainte să-și exprime exasperarea că Rampling rămânea „stoică” în legătură cu infidelitatea fostului ei soț, Jean-Michel Jarre. În 2014, un alt jurnalist se mira de cât de „închisă a fost Rampling în toată perioada ei ca actriță”, speculând că această trăsătură ar putea avea o legătură cu păstrarea timp de 20 de ani a secretului că sora ei se sinucisese.
Desigur, în prezent este normal ca personalitățile să împărtășească în presă multe detalii private din viețile lor, or, Rampling oferea exact acel tip de mister, sălbăticie, succes și strălucire care îi face pe jurnaliști să vibreze.
Fiica lui Godfrey Rampling, moștenitorul unei afaceri din domeniul manufacturier și medaliat olimpic cu aur în 1936 la proba de 4x400m, Charlotte s-a născut în 1946 în orașul englez Sturmer, a urmat școala St. Hilda din zonă și mai apoi Academia Ioana d’Arc pentru fete din Versailles. Viața ei ca adult a fost marcată de pierderi, cea mai cruntă dintre ele fiind cea a surorii sale, dar și cea a doi soți. Ea a divorțat de primul bărbat, Bryan Southcombe, după numai 4 ani, după ce l-a cunoscut pe compozitorul Jean-Michel Jarre la St. Tropez, în 1976.
Actrița a dus o viață luxoasă alături de acesta într-o vilă din Versailles, dar a intrat într-o depresie care a dus-o către o cădere psihică în 1988, din care și-a revenit de-abia la mijlocul anilor 90 – cam când aflase dintr-un tabloid de relația extraconjugală a lui Jarre.
1980, Charlotte Rampling și muzicianul francez Jean-Michel Jarre, soț și soție din 1978 până în 1998. ©Elisabetta Catalano
În ciuda tuturor acestor lucruri, Charlotte Rampling și-a continuat munca, iar în anul 2000 a redevenit un star, după ce tânărul regizor François Ozon a ales-o în rolul principal din drama „Under the Sand”. La 54 de ani, Rampling era din nou în lumina reflectoarelor, de această dată având de partea sa întreaga forță a maturității și fiind încă frumoasă, încă în putere.
Cu alte cuvinte, povestea ei este aceea a unei eroine adevărate. Însă, cu cât citesc mai mult întrebările repetate referitoare la căsniciile ei, la despărțiri, la triumfuri, la secretele păstrate și într-un final dezvăluite, despre sexualitatea ei mocnită, devin tot mai enervată văzând cum viața acestei artiste s-a transformat într-o telenovelă care, chiar și prezentată întocmai, bănuiesc că are puțin de-a face cu femeia reală.
Răspunsul meu la toate acestea nu a fost să aflu cine era femeia “reală”, ci s-o las să fie așa cum voia ea să fie. Am hotărât ca pe durata interviului să nu-i adresez deloc întrebări personale, poate doar una sau două, dacă chiar ne-am fi înțeles bine. Apoi am aflat că partenerul ei din ultimii 20 de ani, omul de afaceri francez Jean-Noël Tassez, murise cu doar trei săptămâni înaintea întâlnirii noastre. Moment în care eu, la rându-mi, devenisem un jurnalist bolnav mintal. Cum puteam să spun ceva despre această situație? Cum puteam să nu spun nimic despre situație? Dacă ea ar fi vrut să vorbească despre asta? Oare ar fi trebuit să ne mai întâlnim?
Am intrat în barul hotelului Costes din Paris într-o după-amiază de octombrie, incomodată de intensitatea dorinței mele de a fi empatică într-un mod adecvat, adică să nu fiu intruzivă în legătură cu suferința ei. Charlotte era deja acolo când ajunsesem, așa că nu am avut ocazia să-i văd intrarea, însă ea nu părea oricum genul de persoană care „și-ar face o intrare”. Arăta ca o doamnă mai în vârstă liniștită și stăpână pe sine, cu o postură excelentă. M-am așezat și am spus, stângaci, ceva sincer despre faptul că știam de perioada dificilă prin care trece și că fusesem îngrijorată să nu comit vreo gafă vorbind despre lucruri pe care nu ar fi trebuit să le ating. „Dacă vei face asta, te voi opri. Dacă mă întrebi ceva ce nu îmi va plăcea, voi ocoli și vom continua. Pot să am grijă de mine”, a răspuns Charlotte.
Când i-am povestit unei cunoștințe această replică, reacția lui a fost: „Iată, răceala!”. Dar eu nu am simțit-o așa. Cuvintele ei aveau calitatea liniștitoare a comunicării clare. M-au făcut să mă calmez. Am întrebat-o doar lucruri generale și cu toate că nu putea mereu răspunde, se arăta permanent interesată.
Am discutat despre personajul ei: „Întotdeauna am avut antena scoasă ca și cum aș fi spus ‚Nu mă puteți prinde’. Devii mult mai interesant când oamenii știu că nu te pot atinge”. Am discutat și despre relația creativă pe care o are forța cu slăbiciunea: „Partea puternică este atentă să nu preia controlul. Trebuie să fie reținută, deoarece vreau ca partea mai slabă, mai fragilă să aibă parte de aceeași formă de exprimare”.
Am vorbit apoi despre câteva dintre rolurile ei principale: cel de femeie aproape dezlănțuită din cauza suferinței din filmul „Under the Sand, despre cel de albină-matcă al unui restaurant dintr-un hotel haitian până la rolul de turistă sexuală de vârstă medie din filmul „Heading South” din 2005 al lui Laurent Cantet; despre tânăra prizonieră dintr-un lagăr de concentrare, captivă într-un aranjament sado-maso cu o gardian sadic din filmul „The Night Porter” din 1974 al regizoarei Liliana Cavani.
Acest din urmă film, care i-a adus cel mai cunoscut și definitoriu rol, a fost aspru criticat după lansarea în America; Roger Ebert, Pauline Kael și Susan Sontag se declaraseră dezgustați de el până la dispreț. Chiar și admiratorii lui Rampling l-au repudiat, considerându-l provocator. Cu toate acestea, actrița consideră că rolul a fost unul dintre cele mai puternice dintre cele pe care le-a jucat, și sunt de acord. Dacă personajele astfel scrise pot fi catalogate drept clișee pornografice, felul în care Rampling și Dirk Bogarde le-au interpretat a fost aproape ciudat de nuanțat.
©Bettina Rheins, Paris, februarie 2006
În prima lor interacțiune din film, în timp ce Bogarde îi trage peste cap o cămașă deschisă la culoare, Rampling îl privea insistent pasivă, încremenită de frică; aici vine un indiciu al unei legături perverse și înțelegerea, precum și a ceva mult mai intens: privirea unui animal captiv, afișând pe chip o expresie supusă în timp ce își pregătește următoarea mutare. De-a lungul filmului, limbajul corporal al lui Rampling exprimă aceste nenumărate sentimente nuanțate, de la teroare la excitare, furie și pur instinct de supraviețuire, care se succed atât de repede că fata nici nu mai știe ce simte – și nici privitorul, de altfel. Astfel, Rampling a amplificat ceea ce pentru mulți critici a reprezentat cea mai ofensatoare temă de film: alăturare frumuseții și cruzimii, comunicarea dintre puterea autoritară și înțelegerea slabă și tâmpă a corpului.
Traiectoria lui Rampling de la primele ei filme la cele realizate până aproape de vârsta de 60 de ani, au fost caracterizate ca o tranziție de la a a-și juca doar sinele sexi și distant la a învăța să joace – sau a fi fost învățată cum de către mult mai puțin experimentatul regizor Ozon, așa cum a sugerat în mod absurd un scenarist. Însă, Charlotte Rampling și-a demonstrat în mod consistent capacitatea de a dramatiza stări interioare puternice și uneori contradictorii. În ultimele filme, ea poate controla interesul privitorului pur și simplu mergând pe o stradă sau șezând singură în pat – capacitate pe care a avut-o încă de la începuturi.
1982 ©Peter Lindbergh
Unii critici atribuie această abilitate charismei ei misterioase și supranaturale, precum și frumuseții veșnice. Dar un rol are și talentul ei deosebit de orientat către reprezentarea naturală a oamenilor reali. Nu observăm cât de expresivi sunt oamenii obișnuiți până nu îi iubim suficient de mult (sau dacă suntem suficient de speriați de ei). Dar toată lumea este expresivă într-un mod unic, chiar și în cele mai mici gesturi. Suntem atât de cufundați în parada personajelor din viața cotidiană, că nu mai vedem aceste lucruri decât atunci când ne surprind; nu mai avem timp să luăm la cunoștință tot ceea ce ne spun cei din jur. Cu toate astea, când vedem această expresivitate obișnuită prin lentila camerei de filmat, este uimitor, chiar dacă ceea ce ne este transmis este realism pur ușor evidențiat prin control artistic.
De exemplu, „45 Years” este compus din mici mișcări și gesturi care reflectă mari schimbări emoționale, dintr-acelea care modifică radical vieți. Rampling interpretează o profesoară ieșită la pensie, pe nume Kate Mercer, care, în scena de deschidere, revine acasă cu o scrisoare adresată soțului ei, Geoff (Tom Courtenay), tocmai sosit din Elveția. El o citește cu voce tare și spune: „Au găsit-o.”. „Pe cine”, întreabă ea. „Au găsit-o pe Katya… Katya mea”, o fată cu care el urcase pe munte pe vremea când încă nu o cunoscuse pe cea care îi era soție de aproape jumătate de secol, fată care căzuse în gol și murise și care abia acum fusese descoperită, conservată într-un bloc de gheață.
Deoarece trăirea ei interioară pivotează atât de rapid că nu toți privitorii o vor observa, nu vreau să descriu povestea în continuare. Însă, mă simt obligată să spun că gestul de la final al lui Kate este o lovitură directă pe care Rampling o execută fără greșeală, spunând mai multe printr-o smucitură de braț decât pot spune alții într-o scenă întreagă. Temele filmului sunt subtile și subiective; pentru Rampling ele pot fi descrise ca o consecință a unor socoteli neîncheiate. „Acestea sunt lucruri pentru care Kate a acceptat un compromis, iar asta este în regulă, asta fac oamenii, deoarece nu vor să agite barca în care se află. Multe femei sunt așa. Apoi, totul iese la suprafață, iar ea nu vrea să dea piept cu acele lucruri. Nici măcar nu știe ce urmează să înfrunte”, spune actrița. Cu alte cuvinte, Rampling nu este misterioasă la fel de mult pe cât dezvăluie misterul nostru, al tuturor.
„Exprimarea creativă vine din locuri pe care nu le cunoaștem. Când am început să lucrez la primele mele filme, oamenii spuneau: ‚O, Doamne, poți face asta’. Iar eu răspundeam: ‚Da, pot’. Nu știu de ce, dar știam că pot. Nu pot explica ce anume te face să simți asta și cum ajungi să o simți, dar nu are nimic de-a face cu intelectul. Voiam să ajung în starea de spirit a personajului. Doar să privesc pe cineva existând, trăind”.
Poate acela a fost primul moment în care s-a uitat direct la mine, dar nu sunt sigură. Probabil nu-mi amintesc, deoarece chiar dacă nu mi-a întâlnit privirea, ea părea mai prezentă decât mulți alți oameni. Cu privirea în sus sau în jos, zâmbea cu lejeritate, mai ales când am adus vorba despre unul dintre cele mai obscure filme ale ei, „Max Mon Amour”, unde joacă rolul unei soții de diplomat care are o aventură cu un cimpanzeu. Povestea este o evocare delicioasă a sentimentelor directe și inocente împotriva normelor dure ale societății umane. Este ca un fel de anti-King Kong, deoarece oricâte atentate ar fi fost făcute la viața lui Max, la final el ajunge să călătorească spre Paris pe acoperișul mașinii familiei, aclamat de mulțimile de oameni.
O astfel de poveste prostească pare să nu fie una de reținut, decât atunci când îți amintești că personajul lui Rampling are o atitudine de genul „Nu mă poți atinge”. „Max” este ca o farsă, cineva care face fețe-fețe, dar este în același timp și foarte aliniat la un curent tematic care conectează personajele ei. Aproape că nu-ți poți imagina ce se află sub exteriorul plăcut din punct de vedere social al soției din „Under the Sand”, până la dispariția soțului ei, care aduce în prim-plan vulnerabila ei lume interioară într-un mod atât de profund, că „eul” ei public este devoalat subit ca fiind doar o carapace. În mod similar, Kate, eroina din „45 Years”, confruntată cu un eveniment tulburător din trecut pe care îl resimte seismic, încearcă să țină lucrurile sub control punându-și uniforma socială cu aceeași rigoare tristă cu care fostul paznic de lagăr își îmbracă uniforma de serviciu în finalul filmului „The Night Porter”.
Furia lui Kate, surprinzătoarea profunzime a acesteia, mi-a adus aminte de Meredith, personajul disprețuitor și egoist pe care Rampling l-a jucat în filmul „Georgy Girl”. Aproape că o vedeam pe Kate ca pe o variantă adultă a lui Meredith, pe care Rampling era dispusă să o distreze. „Eram destul de asemănătoare, deși nu la fel de radicală precum Meredith”, spunea Rampling. Am completat spunând că am considerat grozav modul în care a portretizat furia lui Meredith – este uimitor cum tinerii știu atât de multe lucruri încât nu le pot verbaliza, ci doar fac.
„Odată cu vârsta, ajungi să procesezi lucruri. Iar dacă nu o faci, cred că atunci încep necazurile”, a spus ea. „Mă întrebai despre filmul ‚The Night Porter’. Încă îl mai procesez (aici și-a pus mâinile peste abdomen), este încă viu și important de parcă e un rol pe care l-am jucat anul trecut. Este cu mine tot timpul, la fel ca toate lucrurile pe care le-am făcut.”
2015, la momentul interviului
M-am întrebat cu voce tare dacă unul dintre motivele pentru care este atât de emoționantă ca actriță chiar și la această vârstă, este acela că oamenii văd în ea un continuum. Nu că ar juca aceleași personaje, dar există elemente similare care iau forme foarte diferite, pentru că, din necesitate, îmbătrânesc și cresc, iar povestea iese întotdeauna mult mai diferită și mai complexă. „Asta am și vrut să fac mereu. Am vrut să îmi fac viața mea, nu o operă de artă, nu am gândit-o așa, dar am dorit să creez o continuitate vizibilă în munca mea. Voiam să fie acolo un fir pe care să-l pot urmări, dar pe care și alții să-l poată urmări. Cu toții trecem prin diverse momente. Însă, la un moment dat, ne vom conecta din nou, iar persoana cu care o vor face este una pe care o recunosc. Fața este schimbată, îmbătrânesc. Dar poate fi recunoscută”.
Traducere și adaptare, Antonio Robitu
Citiţi şi
Ce să scriu în CV la competențe și abilități sociale
Vrei să te angajezi? Citește despre importanța unui CV bine făcut
Îmi propun să trăiesc, nu să consum zile…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
